duminică, 27 mai 2012

Centrul Pamantului

Iadul in centrul Pamantului la 14 km sub pamant

Din ce este facut “iadul”

Pana intr-un punct, se pare ca Dante avea dreptate cu teoria sa: interiorul planetei noastre este intr-adevar dispus intr-o serie de cercuri concentrice, care devin progresiv mai mari si mai recei pe masura ce se indeparteaza de miez. Potrivit modelelor stabilite de specialisti, cercul marginal, pe care sunt asezate continentele si bazinele oceanice, unde resursele fosile sunt stocate si unde viata subterana exista, se numeste crusta. Sub oceane, crusta are o grosime de aproximativ opt kilometri si este alcatuita in mare parte din bazalt (lava intarita). Crusta de sub continente are 40 kilometri grosime si este facuta mai ales din granit. Sub aceasta crusta, si mergand pana la o adancime de aproximativ 3.000 kilometri, se afla mantaua, o sfera compusa din silicon, oxigen, aluminiu, fier si magneziu. Mantaua este separata in portiuni superioare si inferioare. Treimea superioara a mantalei este solida, dar fragmentata in aproximativ 24 de piese sau placi interconectate. Aceste placi, dimpreuna cu crusta care le acopera, compun litosfera Pamantului.Celelate doua treimi mai joase ale mantalei, ce compun astenosfera, sunt inmuiate de temperaturi apropiate de 4.400 grade Celsius. Placile litosferice sau tectonice sunt cele care, prin miscarea lor, determina reconfigurarea continentala de la suprafata Pamantului, proces foarte lent, dar si cutremurele, procese fulgeratoare si fara efect vizibil la nivel de dispunere tectonica.

La suprafata, Pamantul este alcatuit din continente si din oceanele care le separa. Insa, geologia a demonstrat ca aceste structuri reprezinta trasaturi temporare ale suprafetei, aflata intr-o continua modificare si expansiune. Polii planetei noastre se repozitioneaza, campul sau magnetic vibreaza, iar pamantul de sub picioarele noastre se misca. Toate aceste lucruri se intampla pentru ca lumea din subteran este una neobosita, care nu cunoaste repausul si nu doarme niciodata. Dante a imaginat interiorul planetei noastre ca pe o reflexie infernala a viziunii sale asupra Raiului. Astazi, geologii si oamenii de stiinta preocupati cu fenomenele si reactiile telurice, descopera ca, fiind departe de a reprezenta imaginea inversa a vreunui concept, lumea de dedesubt este una unica, independenta si fascinanta.

Descoperirea unei lumi prin gaura cheii

In lucrarea “Planeta Pamant”, castigatorul premiului Pulitzer Jonathan Weiner descrie planeta noastra ca avand “regiuni de zgomot si furie”, unde pamantul de dedesubt il distruge pe cel de la suprafata. Intelegerea proceselor care coordoneaza aceasta stare a lucrurilor este una dintre principalele preocupari ale Diviziei de Stiinte ale Pamantului (ESD) din cadrul Laboratorului Berkeley. Mare parte din activitatea acestei organizatii incepe cu Departamentul de Geofizica si Geomecanica, al ESD, aflat sub conducerea geofizicianului Ernie Majer.

“In anumite aspecte, suntem opusul astronomilor. Ei incearca sa descopere lumea de dincolo de planeta, in timp ce noi incercam sa stabilim structurile si miscarile ce au loc sub suprafata Pamantului. Insa munca noastra este mult mai solicitanta. Astronomii examineaza semanale ce au fost propagate prin vidul spatiului. Noi trebuie sa lucram cu semnale propagate prin mii de kilometri de roca incandescenta.”, sustine Majer. Mai mult, geofizicianul noteaza ca astronomii se pot folosi de puternice instrumente radio si de telescoape optice, cu antene si lentile de mari dimensiuni pentru a-si obtine semnalele. “Tot ceea ce putem face noi insa, este sa sapam mici gropi si sa ne adunam datele prin intermediul acestora”, mai adauga cercetatorul.

Introducerea instrumentelor prin gauri executate in pamant sau in bazine oceanice ramane materia prima a cercetarilor geofizice. Sondele, coborate prin gauri, raporteaza ceea ce “vad”, ca niste mici si numerosi roboti electromecanici. Aceste date, colectate fie permanent pe masura ce o sonda este coborata, fie in puncte strategice de pe drum, sunt inmagazinate sub forma unor grafice. Sondarile ii ajuta pe oamenii de stiinta sa studieze fracturile din roca, ce includ dislocari si puncte de inchegare. Asemenea cailor prin care lichidele si gazele din subteran se misca, fracturile joaca un rol important in producerea de combustibili fosili si energie, precum si in transportarea apei poluate.

Majer este un pionier al geofizicii bazate pe sondarile prin forarea scoartei terestre. Impreuna cu un alt geofizician al ESD, Tom McEvilly, el a coordonat dezvoltarea unei tehnici revolutionare denumite Vertical Seismic Profiling (VSP sau Schitare Seismica Verticala). Aceasta metoda foloseste senzori, care, coborati printr-o gaura forata in sol, receptioneaza semnalele seismice (vibratiile) create artificial de un vehicul masiv, asemanator unui tracor. Semnalele seismice care calatoresc prin sol vin in doua forme: comprimate sau ca unde P, care determina miscarea rocilor in aceeasi directie cu propagarea undelor, si prin tivire sau ca unde S, care provoaca miscarea rocilor perpendicular pe unde. Viteza de miscare a undelor de tip S si P si rata la care isi consuma energia releva multe despre rocile pe care le traverseaza.

Tehnici seismografice

Tehnica VSP a fost folsita cu succes intr-o serie de situri geofizice importante, intre care se numara siexperimentul Parkfield. Oraselul cu acelasi nume din centrul Californiei, aflat de-a lungul infamei falii seismice San Andreas, a fost un fel de Mecca a cercetatorilor geofizicieni inca din 1985, atunci cand McEvilly a facut istorie cu prima predictie corecta din istorie a unui cutremur.

Majer, impreuna cu Tom Daley si John Peterson, au dezvoltat de asemenea o tehnica de tomografiere seismica de frecventa inalta (peste 3.000 hertzi), in care vitezele undelor seismice sunt masurate cu ajutorul unor perechi multiple de gauri in sol. In fiecare dintre aceste foraje, sursa semnalului seismic este amplasata intr-o gaura, senzorii seismici sunt amplasati intr-o alta, iarsemnalele sunt masurate in timp ce traverseaza pamantul dintre gaura-sursa si gaura cu receptori.

Procedura devine apoi una asemanatoare utilizarii razelor x pentru obtinerea unei imagini tomografice a creierului uman. Semnalele de date sunt inregistrate din puncte multiple, iar un computer este folosit pentru a reconstrui o imagine tridimensionala compusa. Cu ajutorul tomografiei seismice, cercetatorii primesc imagini care furnizeaza informatii despre locatiile de imbinare, despre continuitatea si grosimea straturilor de roca, precum si despre alte caracteristici din subteran.

Alti cercetatori ai ESD sunt responsabili cu cercetarea la fel de importantelor interactiuni dintre roci si apa, prin testarea diferentelor de conductivitate electrica. Roca uscata reprezinta un izolator electric, dar adauga-i chiar si un strop de apa si conductivitatea sa va creste suficient incat detectarea prezentei apei sa fie facila si rapida. O tehnica ce a devenit un instrument standard in sondari, denumita “introspectie hidrofizica”, a fost dezvoltata de liderul Departamentului de Dinamici Hidrologice din cadrul ESD, Chin-Fu Tsang, impreuna cu un alt membru, Frank Hale si alti cercetatori ai laboratorului Berkeley.

In aceasta abordare, o gaura de sondare este umpluta cu apa deionizata (neutra din punct de vedere electric), care este apoi incet pompata spre suprafata. Acest lucru extrage apa subterana din crapaturile rocilor in gaura unde se amesteca si dislocuieste apa deionizata. “Conductivitatea electrica a apei care iese prin gaura de sondare dintr-o crapatura va fi diferita de cea a apei deionizate si de cea a apei din oricare alta crapatura, datorita compozitiei sale chimice unice”, sustine Tsang. Depistarea schimbarilor de conductivitate electrica ce insotesc aceasta dislocuire le indica cercetatorilor care fracturi sunt umede si care sunt uscate, de unde a venit apa si incotro poate fi ea asteptata sa se deplaseze.

Vezi și

marți, 22 mai 2012

Apollo 14 - Misterul fenomenelor luminoase

Mistere pe Luna

Odată cu observarea prin instrumente tehnice care au amplificat tot mai mult imaginea şi detaliile “astrului nopţii “,întrebările şi răspunsurile au evoluat rapid , şi apoi la acest început de eră cosmică,risipind miturile expediţiile lunare au condus la adevărate culmi spectaculare ale cunoaşterii şi realizării umane.
1. Originea astrului nopţii a fost întotdeauna un mister.Este oare Luna desprinsă cândva din masa Pămîntului,poate chiar din marea groapă a oceanului Pacific_Sau poate este ea o soră mai mică a Terrei,desprinsă în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani
-odată cu globul planetei noastre-din marea nebuloasă a sistemului solar aflat în plină organizare gravitaţională a materiei respective?Este oare Luna un corp cerestru format în altă parte a sistemului planetar,sau… poate …chiar în altă parte a Galaxiei…,ce a fost prins ulterior de gravitaţia terestră?
Treptat ,specialiştii noii ştiinţe a selenologiei au părăsit ideea “ ruperii“ Lunei din corpul globului pământesc , întrucât bogata recoltă a monstrelor de sol aduse de expediţiile americane şi sovietice ,a venit să susţină o altă origine a satelitului natural al Terrei.De fapt, s-a plecat în primul rând de la un argument teoretic ,specialiştii stabilind că la astfel de ruperi ,masele corpurilor astrale respective ar trebui să fie în raport de 9 la 1 ; dar masa Lunei este numai a 18-a parte din masa globului nostru! Mai evidente au fostînsă rezultatele analizelor de monstre chimice şi compuşii acestora ce domină în compoziţia solului lunar.Cele câteva sute de kilograme de roci aduse cu greu din diferite locuri ale suprafeţei selenare au demonstrat faptul că elementele preponderente sunt : calciul ,siliciul, aluminiul, magneziul ;surpriza a fost constituită însă de abundenţa titanului , care pe planeta noastră este suficient de rar ;dealtfel chiar şi procentele de uraniu,thoriu, stronţiu şi bariu s-au demonstrat a fi mai ridicate decât cele întâlnite în materia terestră.Faptul că luna are mai puţin fier şi plumb decât structura masei Pământului a contribuit şi el la acceptarea formării separate a Lunii ,în urmă cu circa 4,6 miliarde de ani…

Vezi și

2 O altă mare întrebare , rămasă în parte neclarificată ,se referă la viaţa
geologică a globului selenar.În cursul miliardelor de ani , acesta s-a răcit oare total ,sau mai are poate o inimă fierbinte -un nucleu central topit- , în stare să alimenteze activităţi vulcanice?Judecând după valoarea foarte redusă a intensităţii câmpului său magnetic şi după o anumită linişte a straturilor din profunzime zona centrală a Lunii ar trebui să fie rece .Dealtfel ,s-a stabilit în principiu şi faptul că ultimul mare val de lavă bazaltică a fost împins din adâncimi acum 3-3,3 miliarde de ani .Anumite zone cu lavă răcită la suprafaţa solului , care ar avea vârste mai recente , sunt puse pe seama căderii unor corpuri meteoritice grele ,în urma impactelor respective fiind împinse spre suprafaţă însemnate mase de roci topite instantaneu.Taina căldurii interioare a globului selenar , care a generat numeroase discuţii contradictorii între diferiţi cercetători , a condus la determinarea prin diverse metode de studiu .Astfel măsurîndu-se modificările câmpului magnetic spaţial generat de Soare ,sub influenţa masei Lunii , specialiştii respectivi au putut stabili caracteristicile magnetice ale astrului nopţii ; apoi pe această cale ,s-adedus treptat temperatura întregului glob selenar şi in fine temperatura intregului glob selenar şi în fine temperatura profunzimilor.Concluzia trasă prin intermediul metodei respective a fost aceea că la mare adâncime ,Luna este cu mult mai rece decât Pământul (la Lună=327,5 C ; La Pământ =3600-6000 C ).Determinăriile respective au permis să se afirme că Luna ar fi fost un corp suficient de rece încă de la începutul existenţei sale.Măsurătorile directe efectuate de către diferiţi cosmonauţi ,care au avut şi această sarcină în programul lor,au oferit date care sprijină ,în continuare ipoteza nucleului rece; astfel , termo-metrele plasate de aceştia la nivelul solului prezentau valori în jur de 67 C ;după introducerea acestora în foraje mici ,la adâncimi de 2 metri valoarea măsurată era de numai 15 C.Numai într-un singur loc la poalele munţiilor Apenini , în forajul făcut de cosmonauţii David Scott şi James Irvin valoare a fost ceva mai ridicată totuşi de 3 ori mai mică decât pe Pământ deşi radiaţia solară era cu mult mai fierbinte.Şi astfel oamenii de ştiinţă au convenit să considere Luna un ….corp rece.
3 Fenomene ciudate…
Ca urmare a sesizării prin observaţii telescopice asupra producerii pe Lună a unor lumini stranii “Societatea astronomică regală” din Anglia a organizat începând din anul 1867, peste 2000 de observaţii sistematice care au avut scopul de a elucida taina jocurilor luminoase semnalate .Problema a rămas însă fără explicaţii…Dar în anul 1950 cunoscutul selenolog H P Wilkins comunică în mod public că pe Lună au reapărut fenomene luminoase de scurtă durată.Peste câteva săptămâni existenţa fenomenelor era să fie confirmată fiind atribuite erupţiilor vulcanului Aristarchus ;Din 1963 până în iulie 1969 au fost apoi semnalate fenomene luminoase unele având culoare roşie (craterele Herodot şi Gassendi) iar altele de un alb strălucitor (Tycho).
Dar după două luni ,astronomii cât şi corpul tehnic al NASA erau din nou în alertă ziarele relatând “Unul dintre astronauţi umblând pe Lună.În fund se vedea pâlpâirea unei lumini , a cărei provenienţă nu este încă explicată “
Dar fenoomenele luminoase de pe satelitul natural al Terrei par a fii cu mult mai stranii decât ar rezulta din simpla citire a presei .Misterul lor a devenit evident cînd unii astronomi au relatat în mod deschis despre observaţiile lor asupra unor deplasări şi respectiv a unor survolări ale solului lunar de către anumite surse luminoase ,ca şi cum acestea ar fi fost , de fapt, nişte obiecte luminoase….În cadrul observaţiei sale din 30 martie 1950 Wilkins sesizează efectul respectiv ca fiind o formă luminoasă ovală ce se află în deplasare.Revista de specialitate ştiinţifica Sky and Telescope a publicat un ciudat document fotografic obţinut de astronomul Curtis; aceasta prezenta o neobişnuită formă de cruce luminoasă surprinsă în apropierea craterului Parry ,ale cărei braţe măsurau câteva mile.
Ar putea să existe vreo legătură între straniile fenomene luminoase observate de-alungul deceniilor în interiorul unor cratere lunare şi respectiv luminile sau mai bine zis –formele luminoase-remarcate ca survolând solul selenar?NASA a facut public un comunicat de la bordul navei Apollo 14.”Rossa a anunţat centrul de urmărire a zborului că noaptea trecută a văzut în interiorul navei licăriri luminoase neobişnuite; am văzut ceva ca două stele sclipitoare ,sau ca doi meteoriţi separaţi printr-un unghi de aproximativ 3 grade.”.Doi ani mai târziu se face public un alt comunicat de la bordul navei Apollo 17:”Cei trei astronauţi americani aflaţi în drum spre Lună au anunţat că pe tabloul de bord nr.2 al cabinei spaţiale s-a observat un semnal luminos însoţit de un semnal sonor.Câteva secunde mai târziu ,ele au dispărut fără ca astronauţii să fi putut să discearnă natura lor.”
De sigur că astfel de prezenţe ale unori “meteori luminoşi” în spaţiul restrâns al unei cabine spaţiale ,care produceau în plus şi efecte sonore ,au impresionat la timpul respectiv pe acei oameni temerari care făureau epopeea cosmică terestră;dar imposibilitatea reală a acestora de a determina structura şi cauza apariţiei lor într-o navă total etanşată şi puternic ecranată pentru multiplele radiaţii din spaţiu extraatmosferic prin pereţii metalici masivi ,a fost completată şi de olistă de posibilităţi , la fel de reală , de interpretarea din partea specialiştilor de la sol; în fond ,cu toţii se aflau în faţa unor fenomene cu totul neobişnuite ,imposibil de studiat în rapida şi îndepărata lor manifestare.

miercuri, 16 mai 2012

Easter Island statues

Easter Island statues have bodies, too

Excavations of the bodies have been going on for many years, you can find out more from the Easter Island Statue Project. Thought to have been created sometime between 1250 and 1500 AD, there is some controversy about how the statues came to be buried in the ground.

Descoperire uluitoare: statuile din Insula Pastelui au "corpuri"

Doua din cele peste 1.000 de statui au fost dezgropate pentru cercetari. S-a ajuns la mai multe concluzii. Corpurile au fost ingropate in timp, accidental, pe cale naturala. Statuile au fost amplasate pe pavimente de piatra.

Inca nu se stie nimic despre populatia care a locuit pe aceasta insula si despre modul in care au reusit sa ciopleasca stancile imense intr-un mod aproape perfect. Se considera totusi ca anumite ceremonii din viata lor i-au influentat in crearea figurilor colosale. dailymail.co.uk

Vezi și

Moaii din Insula Pastelui au si corpuri !

Arheologii au descoperit ca legendarii Moai din Insula Pastelui au si trupuri uriase, ingropate in pamant, nu numai capete si busturi.
Insula din Pacific, apartinand de Chile, a fost intotdeauna numita de polinezieni „Insula Mare” („Rapa Nui”), „Buricul Pamantului” („Matakiterani”) sau „Ochiul intors catre Cer” („Te Pito No Te Henua”).

Semnele de pe trup, nedescifrate

Statuete neterminate inca, ramase in cariera
De cand au fost descoperite statuile de piatra, de catre amiralul olandez Jacob Roggeveen, in 1772 , s-a presupus ca Moaii reprezinta doarcapetele si busturile unor fiinte protectoare ale insulei.

Arheologii au inceput sa scoata la lumina trupurile uriase ale Moailor
Multe controverse s-au starnit in jurul ipotezelor cu privire la misteriosii fauritori ai acestor uriase statui, cantarind zeci si sute de tone, si mai ales asupra modului cum au fost duse de la cariera unde erau sculptate pana in marginile insulei, ca sa o strajuiasca de jur imprejur. Descoperirea statuilor in intregime adanceste aceste controverse. Pe trupurile Moailor dezgropati au fost descoperite, destul de bine conservate, detalii decorative, care ar putea fi semne pictografice. Din nefericire, scrierea rongo-rongo, din Insula Pastelui, nu a fost descifrata.

Civilizatia uriasilor dinainte de Potop

Conform ipotezei acceptata de cei mai mult istorici, insula a fost populata initial, in 2000 i.Cr., de oameni originari din sudul Asiei. In anii 300-400 d.Cr. s-au stabilit colonisti din Insulele Marchize. Conform arheologilor, in perioadele de glorie, insula nu a depasit 5000 de locuitori.

Pe statuetele decopertate s-au gasit semne grafice nedescifrate
William Mulloy crede ca religia de baza a fost una solara, iar cercetatorul norvegian Thor Heyerdahl considera ca este acelasi gen de religie practicat la Tiahuanaco, acum in Bolivia. Heyerdahl si alti cercetatori sunt convinsi ca indigenii din America de Sud erau inruditi cu cei din Insula Pastelui.

Ca in orice religie solara straveche, si in Rapa Nui se gaseste „calea ceremoniala” pavata cu dale de piatra si obeliscurile solare sau „furca cerului. Ceea ce ramanea miserios erau Moaii. Ce rol ritualic aveau? Dupa unii cercetatori, acestia sunt copii dupa megalitii civilizatiei antediluviene a uriasilor, care erau ridicati pe locuri cu energii deosebite, ceea ce asigura „mana”, puteri mintale deosebite.

Se deplasau prin puterea mintii

Sunt 900 de Moai uriasi, unii orientati spre centrul insulei, altii spre exterior. Legendele spun ca ii reprezinta pe regii de inceput, „ariki”. Constructorii moderni spun ca Moaii au necesitat o munca de cateva sute de ani si tot nu pot explica cum au fost facuti, transportati de la cariera Rano Raraku si ridicati. Au urechile alungite, insemn al zeilor albi ai culturii inca, maya, dar si al zeilor hindusi. Munca nu se terminase. Au fost descoperite capete de Moai pe jumatate terminate, ceea ce a indus parerea ca uriasele statui reprezinta doar capete. In situ, in cariera Rano Raraku, au fost gasiti 397 de Moai neterminati. Cel mai voluminos are 21, 6 metri inaltime si cantareste estimativ cam 270 de tone! Si cat ar fi cantarit daca ar fi fost terminat, avand si trup? Cercetatorii nu pot accepta explicatia locuitorilor precum ca, in vechime, Moaii se deplasau si se ridicau la „postul de paza” prin „mana”, „puterea mintii” zeului Makemake insusi sau la comanda mintala a clerului ce deservea acest zeu! Si mai interesanta este descrierea obiectului prin care sacerdotii comandau „mintal” statuile: un obiect rotund de 75 centimetri in diametru, numit „te pito kura” ( „sfera de aur” sau „sfera de lumina”). Aceasta fusese adusa de primul conducator al insulei, Hotu Matura, venit intr-o nava uriasa, insotit de supravietuitorii unei catastrofe. Daca e vorba de Potop, atunci vechimea civilizatiei din Rapa Nui are vreo 12.000 de ani, dupa unii cercetatori!
http://www.enational.ro/dosarele-enational/moaii-din-insula-pastelui-au-si-corpuri-154159.html/#ixzz2tGwQlJZr