Enigmatic History: Disolutia etnică - Răspândirea oamenilor

Extras din document:

Cei mai vechi locuitori ai Mesopotamiei au fost, incepand din mileniul al IV-lea i.e.n. SUMERIENII.
La inceputul mileniului al III-lea i.e.n. – pe parcursul mijlociu al celor doua fluvii s-au instalat, venind din regiunea vecina, Sirra, triburi de SEMETI. Limba lor, numita akkada sau asirobabiloniana, s-a raspandit treptat in intreaga Mesopotamie, impunandu-se definitiv pana la finele mileniului al III-lea.
Orase sumeriene mai importante: Eridu, Ur, Lagas, Umma, Uruk si Kis.
Intre regate s-au purtata lupte indarjite pana la unificarea intr-un singur regat, cu o viata scurta, dar puternic si intins, de catre regale Babilonului, Hammurabi, vestit pentru victoriile in razboaie si codificarea legilor pe care le-a lasat posteritatii.
Dupa cunostintele de pana acum, cele mai vechi legi ale omenirii au fost promulgate in Mesopotamia.
Acestea nu sunt coduri care sa fixeze – asemenea celor moderne – un ansamblu de reguli privind o anumita ramura sau domeniu de drept, ci colectii de dispozitii juridice referitoare la probleme sociale mai importante care necesitau o solutionare prompta si corespunzatoare.
Printre cele dintai codificari, documentele mesopotamice il amintesc pe Urukagina care s-a rasculat impotriva aristocratiei in anul 2370 i.e.n. . Ridicandu-se impotriva aristocratiei citadine, Urakagina a initiat o serie de reforme menite sa usureze grautatile ce apasau pe umerii celor multi sis a refaca la viata unele norme ce dominasera in cadrul obstilor satesti de odinioara.

Vezi și

O importanta inscriptie, ce relateaza despre masurile sale juridice si administrative, arata ca legea divina, desi nerespectata de aristocratie, n-a putut fi desfiintata si va trai din nou, datorita lui Urakagina.
Intr0adevar, acesta, restabilind unele reguli juridice care ocroteau posesiunile membrilor liberi ai obstilor, le-a intarit privilegiile fiscale de odinioara – incalcate de aristocratie – reintroducand vechile norme referitoare la procedura de judecata.
Dar cele mai importante masuri luate de Urakagina le constituia – dupa cum pomeneste inscriptia – legile pe care acesta le-a intocmit pentru ocrotirea cetatenilor impotriva crimelor, jafuilor, hotiei, inselaciunii etc. (p. 18-19)
CODUL BABILONIAN
Cetatea Babilonului era asezata pe cursul inferior al fluviului Eufrat, pe canalul sau stang. Straveche cetate sumeriana, cunoscuta sub denumirea de Kadingir, adica “poarta lui Dumnezeu”, ea primeste dupa cuceririle semitice numele de Babilu, care avea in limba akkadiana acelasi sens ca si termenul Sumerian.
Hammurabi (1792-1750 i.e.n.) a fost cel mai de seama rege al Babilonului. El a pus temeliile statului babilonian, ce va domni curand intreaga Mesopotamie. Spre sfarsitul domniei, el si-a luat titlul de “rege al universului”. El a domnit 42 de ani. Figura sa, sculptata pe blocul de diorite pe care-I sunt sapate legile, este aceea a unui beduin care primeste codul ce-I este incredintat de Samas zeul soarelui.
Cuvantul este compus din hammu = familie, ruda, unchi si rapi = mare. Deci, sensul ar fi “ruda, unchiul, cel mare”. Termenul de hammu se folosea si pentru zeitati, socotite “rude” ale oamenilor.
Mai presus de toate, Hammurabi ramane in istorie ca un mare legislator, asemenea lui Iustinian si Napoleon.
In cel de-al doilea an de domnie se arata dornic sa instaureze dreptul in tara sa. Pentru el, dreptul insemna normele ce asigurau o anumita ierarhie, anumite interese si anumite pozitii privilegiate in cetatea in care zeii “fiintasera o regalitate alecarei temelii erau tot atat de trainice ca cerul si pamantul”.

Originea Gherga

Schiţa răspândirii oamenilor

“Originea Gherga” a fost afişată cu prima ediţie pe Internet în 2011 (şi actualizată prin prezenta ediţie la nivelul anului 2013); ideea lucrării a apărut ca necesară umplerii unui gol informaţional, utilizând mijloacele secolului XXI: e înfăţişată îndelungata călătorie Gherga printr-o bună parte a lumii cunoscute (aşteptările despre lucrare pot lejer converge spre povestea distinctă a unui neam distinct:Gherga). “Originea Gherga” este îndeosebi despre aspecte demult dispărute (oameni, aşezări, culturi, civilizaţii - chiar teritorii - etc.), rămase în memoria publică;acest produs - fără limitare convenţională - prin caracterul său constituie un pionierat în documentarea istorică a evidenţei genetice şi este o premieră mondială, fiind (până acum) cea mai profundă lucrare de filogenie umană din lume / în mai multe dimensiuni: amploarea temporală, amplitudinea interpretărilor, abordarea organizaţională (ştiinţifică dar şi artistică), etc. Conţinutul - creat după planul simplu al îmbinării geneticii şi istoriei / însă apelând instrumentar şi alte discipline - poate fi utilizat liber, în scopuri necomerciale; până în prezent, nici un nume din lume nu are o poveste aşa dezvoltată. Lucrarea aceasta are o singură miză: cunoaşterea. Prezenta lucrare este colecţia unor elemente mai relevante despreGherga - ca ecouri ale unor realităţi - prea multe şi prea evidente, astfel încât nu pot fi ignorate sau uitate: cunoaşterea face oameni liberi (deseori lucrurile nu trec drept ceea ce sunt, ci drept ceea ce par); în mare parte, lucrarea este produsă în Timişoara / “capitala Banatului” şi publicată de către Eugen Gherga (în urma unui studiu ca un rebus Gherga, demarat la începutul mileniului III), având ca subiect principal o temă sensibilă - identitatea - şi apărută în sensul că nu există subiecte neinteresante, ci există doar persoane care nu manifestă interes ori vieţuiesc ignorant / de altfel, fiecare persoană care a trăit vreodată a lăsat o moştenire subtilă a faptelor sale, conform legii enunţate pentru întâia dată în lume de către Gherga-nul Thot / Hermes, că “nimic nu se pierde, totul se transformă”: nimic nu apare din ceea ce nu există. Recunoaşterea unui neam n-ar fi altcumva mai uşoară de făcut decât după locurile unde a fost în vechime ori era mai numeros / sau a avut personalităţi puternice (dacă acele repere s-au păstrat până în prezent, atunci cu atât mai mare le-a fost semnificaţia).

Traseul patern Gherga

Banatul - cu Timişoara 45,47 lat. N, 21,17 long. E drept cea mai mare localitate - este regiunea Europeană delimitată de Carpaţi la E, Dunăre la S, Tisa la V şi Mureş la N, pe teritoriul căreia acum se întâlnesc graniţele a 3 ţări, alfabetic: România, Serbia, Ungaria (împărţire după primul război mondial; după al doilea război mondial, în cele 3 ţări a fost introdus comunismul - disoluţia regională continuând aşa - în acest moment în Banat manifestându-se democraţia). În zonă, spre deosebire de Banatul Vidinului, Banatul Severinului, Banatul Olteniei - Bănia - denumirea de Banat încă se utilizează consistent. Vecinii Banatului, tot în sensul orar al geografiei (ca şi enumerarea alfabetică a ţărilor - România, Serbia şi Ungaria - ce-l împart), sunt: Crişana, Ardealul, Oltenia, Timocul, Valea Moravei, zona Belgradului, Bacica şi Sudul Panonic (ca suprafaţă, Banatul este mai întins decât ţări ca Albania, Armenia, Bahrain, Burundi, Cipru, Irlanda, Israel, Kuweit, Liban, Luxemburg, Macedonia, Malta, Muntenegru, Qatar, Singapore, Slovenia, Vatican, etc. ori decât entităţi ca Alsacia, Bucovina, Carintia, Cecenia, Crişana, Dobrogea, Flandra, Inguşeţia, Kosovo, Maramureş, Nagorno-Karabakh, Oaş, Oltenia, Palestina, Peloponez, Pomerania, Sicilia, Ţara Galilor, Tesalia, Timoc, Ţinutul Secuiesc, Valonia, etc. / Banatul istoric a fost măsurat în 1897 de Maghiari ca având 29370 kmp).

Gherga în Banat

În prezent, numele Gherga este consolidat Bănăţean, aflat atât în Banatul Românesc, cât şi în Banatul Sârbesc, cu purtători vorbitori mai mult de Română decât de Sârbă (până la primul război mondial, Banatul a aparţinut Austro-Ungariei); situaţia Banatului în timp a fost foarte dinamică, de exemplu: bunicul autorului s-a născut în Austro-Ungaria, tatăl autorului s-a născut în regatul România iar autorul s-a născut în republica România (familia nu s-a mutat, doar regimurile s-au schimbat). Observaţii: în prezentul text, etniile şi referirile la ele, cu excepţia unor citate, sunt cu majuscule, similar Bibliei Române dar şi scrierilor Slave, Germanice, etc., pentru vizibilitatea mai pregnantă a diferitelor neamuri - Româneşte aşa a fost dintotdeauna scrierea, până la ultimul război mondial - în mod sinonim fiind direcţiile geografice iar referirile istorice cu “î.C.” semnifică “înainte de Cristos” (o utilizare Latină pentru Hristos / Christos, calendarul folosit curent - şi adoptat universal - începând cu naşterea lui Iisus / Isus); mileniile şi secolele sunt numai cu cifre Romane iar anii sunt numai cu cifre “Arabe”, prescurtările “kmp” însemnând “kilometri pătraţi”, “lat.” = latitudine, “long.” = longitudine, “Sf.” = Sfânt, “Dr.” = doctor în ştiinţe, “ş.a.” = şi alţii, “ş.a.m.d.” = şi aşa mai departe, “etc.” = “et caetera”, adică “şi celelalte”. Datorită diverselor contexte (trecutului, migraţiilor, etc.) există pe tot globul Gherga, însă concentraţia Gherga cea mai mare - din lume - este în SV României; documentând mărturii ale existenţei Gherga, e de remarcat prima menţiune Medievală explicită în regiune - conform lui Ioan Lotreanu, autorul Monografiei Banatului în 1935 - ca a preotului ortodox ŞtefanGherga, la Biserica Sfântul Nicolae din Lugoj 45,41 lat. N, 21,54 long. E / judeţul Timiş, scutit de către voivodul Transilvaniei de dările pentru casă şi vie în 1580 (a fost mitropolitul Ardealului în 1561 - 1562). Trebuie ştiut că de-a lungul vremurilor, aşa după cum adunaţi pe parcursul timpului Românii au fost circa un miliard, “autohtonii” Gherga în Banat au fost întăriţi de valuri imigraţionale, de-a lungul istoriei - până în prezent - pe glob trăind milioane de persoane numite Gherga / în mare vechime, în unele zone proporţia Gherga a fost mult mai mare decât ulterior şi deseori referinţele au fost la plural, despre Gherghi: volumul uman se poate aproape dubla, considerând atât linia masculină care de un timp încoace a propagat numele Gherga, cât şi linia feminină, ca de exemplu din trecutul îndepărtat Amazoanele devenite Ghergare, care la rândul lor au avut diverse ramuri în lume, etc. Academicianul Petriceicu Haşdeu (1838 - 1907) a reflectat: “Dintre toate regiunile locuite astăzi de Români, la Nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în Ţara Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico-istorică a neamului Românesc - un cuib de unde se Romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin”. (Este de ştiut că atunci când a scris savantul, dintre cele 2 regiuni menţionate, Bănia / Oltenia făcea parte din România, Bănatul / Banatul însă nu: aproape două treimi din Banat au intrat în componenţa României după “Marele Război” / primul război mondial; şi academicianul Niculae Iorga 1871 - 1940 a observat mişcarea în timp a Românilor spre răsărit, dinspre Banat spre Basarabia). Este de remarcat că mereu Banatul şi Bănia au avut nuanţe de climat mai blânde decât restul regiunilor ce formează România. Acum, cea mai mare parte a regiunii Banatului e deţinută de România; în imaginea următoare cu galben este indicat Banatul Românesc (împărţit din 1968 de 5 judeţe: 3 parţial / Arad, Hunedoara şi Mehedinţi, 2 integral / Caraş-Severin şi Timiş).

Existenţa neamului Gherga a fost dovedită ca fiind dinaintea formării popoarelor Maghiar, Român ori Sârb ale ţărilor ce în prezent împart Banatul. În timp, dezvoltarea Gherga apare complexă, cu migraţii câteodată consistente. Pentru cursivitatea textului, nu sunt indicate mereu sursele documentare dar ele există - arhivistic, bibliografic, genetic, webografic, etc. - în sensul fundamentării fiecărei argumentaţii prin verificări încrucişate, cu exemplificări mai lărgite de pildă din vechile scrieri cu hieroglife, în Sanscrită, Greacă, etc. ori alte dovezi. Din cele mai vechi timpuri cunoscute, Gherga s-a răspândit din Africa în EurAsia, influenţele documentate apărând în emisfera Nordică, de la Ecuator până după Cercul Arctic, de la Oceanul Indian până la Oceanul Atlantic, traseul principal Gherga - istoric şi geografic - fiind marcat pe o rută traversând Nordul Africii şi Orientul: o difuziune prodigioasă. Localizările respectă actuala împărţire administrativă a hărţii - poziţionările urmând coordonatele utilizate global - iar datările sunt conforme calendarului universal / acum creştin pe stil nou. Începând din Epoca Pietrei, în Banat de-a lungul timpului s-au suprapus mai multe straturi Ghergane.

O populaţie / un neam care nu-şi cunoaşte istoria e ca şi un copil care nu-şi cunoaşte părinţii. Scriitoarea Franceză Simone Weil (1909 - 1943) în “Înrădăcinarea” scria: “Ar fi în van să întoarcem spatele trecutului pentru a nu ne gândi decât la viitor. Viitorul nu ne aduce nimic, nu ne transmite nimic; noi suntem cei care, pentru a-l construi, trebuie să-i dăm totul, să ne dăm chiar viaţa. Dar pentru a da trebuie să ai şi n-avem altă viaţă, altă sevă, decât comorile moştenite de la trecut, digerate, asimilate şi recreate de noi. Din toate nevoile spiritului, nimic nu e mai vital decât trecutul”. Gherga face parte din asemenea moştenire. Viitorul se alimentează din trecut; tot ceea ce e trăit azi vine de ieri (însă mulţi oameni nu trăiesc prezentul, ci l-au amanetat în favoarea viitorului). Istoria cunoscută poate fi înfăţişată între Epocile Pietrei şi cea Modernă de-a lungul multor generaţii. În Epoca Pietrei - când rudenia nu era definită numai prin consaguinitate - rudenia s-a aflat la apogeu, raporturile de rudenie funcţionând şi ca raporturi economice; apoi, modificarea structurii societăţii a schimbat şi relaţiile familiale, până la forma actuală. Ca obiceiuri şi locaţii, membrii aceleiaşi familii tot mai rar au trăit mereu sub acelaşi acoperiş: în vechime, chiar prin moştenire nescrisă, erau memorate generaţiile anterioare pe un interval temporal impresionant, însă în prezent acestea au ajuns doar la rezumatul cunoaşterii directe - pe circa 5 generaţii / de la bunici la nepoţi - pentru majoritatea oamenilor trecutul familiilor fiind în “beznă” (ceea ce - prin urmare - face atipică această lucrare, “Originea Gherga” / în plus, intenţionat fiind reliefate şi situaţii ce au influenţat foarte mulţi oameni, pentru foarte mult timp); şi mai mult, izvoarele lucrării nu-s doar simple istorice, ci sunt şi izvoare neconsacrate decât recent - caracterizând deci timpurile cele mai noi ale Epocii Moderne - ca analiza ADN la Gherga, ca Internetul pentru opiniile necirculând “clasic”, etc. (recunoscute ca avantaje evidente actuale, faţă de trecut).

În 1995, Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile creaţiei” a explicat contextul logico-lingvistic al comunicării mitice şi puterea cuvântului mitic: “A stabili o relaţie, oricât de iraţională sau de ilogică ar părea acea relaţie raţiunii şi logicii actuale, a fost primul pas al civilizaţiei, baza primului sistem magic; altfel spus, rezonanţa psiho-fizică cu cosmosul / natura i-a permis ulterior omului să se întoarcă prin efecte de putere magică asupra cosmosului însuşi. O anume întâietate a codurilor / semnelor neverbale faţă de codul verbal / cuvinte poate fi argumentată prin faptul că ritualurile, dominate de limbajul neverbal, au fost anterioare magiilor - în care au intervenit şi elemente verbale - respectiv prin faptul că succesiunea ritual-magie-mit a relevat o creştere treptată a ponderii mecanismelor verbale şi o autonomizare a lor în raport cu codurile figurative premergătoare. În acea succesiune a avut loc trecerea de la limbajul reprezentativ interior (protolimbaj) la limbajul exterior, manifestat prin semne neverbale (gestuale, plastice, muzicale) în cazul ritualului, prin semne neverbale şi verbale (sincretismul expresiei) în cazul magiei, prin semne preponderent verbale în cazul mitului şi prin semne verbal-ritualice în cazul practicilor iniţiatice. Într-o formă sau alta, toate acele tipuri de semne au fost utilizate de omul arhaic cu un scop unic: acela de a genera anumite efecte de putere. Faptul că geneza codurilor simbolice trebuia legată mai întâi de un context utilitar rezulta dintr-o judecată firească: preocupările esenţiale ale omului protoarhaic erau de ordin existenţial-economic, legate de supravieţuire. Dificultăţile unei existenţe tot mai greu încercate de modificări cosmice / climatice au făcut ca acea grijă să dobândească o mare intensitate. În acele condiţii, apariţia codurilor semiotice - ca ‘întâmplare necesară’ supravieţuirii însăşi - a constituit premiza unui mod cu totul aparte de a se sustrage cauzalităţii directe, pentru a influenţa evenimentele de la distanţă: magia. Ritualul magic, urmărind o atare finalitate pragmatică, a angajat complet un sistem de semne deja constituit: gesturi devenite dansuri, imagini materializate în simboluri plastice, ritmuri devenite muzică. Primul sistem magic a devenit astfel şi primul sistem simbolic sincretic, a cărui finalitate se subordona unui impuls unic: voinţa de a trăi. Printre reperele contextuale se cuvin consemnate:

· ambianţa fizică ‘misterioasă’ în care se desfăşura ritualul mitic, stimulat de întuneric, fum, flăcări, parfumuri, etc.

· monotonia stimulilor auditivi, incantaţia, repetiţia silabelor şi a cuvintelor de forţă, a secvenţelor muzicale, vocale sau instrumentale, dublate de efectele sonore naturale sau mimate artificial

· monotonia stimulilor locomotori, generată de dans, de mişcările ritmice ale corpului, individuale sau de grup, etc.

· monotonia stimulilor vizuali generată de permanenta urmărire cu privirea a unui ‘obiect’ privilegiat, cel mai adesea reprezentat de iniţiatul însuşi

· utilizarea unor substanţe psihotrope / halucinogene

· relaxarea musculaturii, fie în urma epuizării fizice generate de suprasolicitarea mişcărilor ritualice, fie prin postura rugăciunii, meditaţiei, etc.

· liniştirea gândirii discursive după receptarea şi interiorizarea emoţională a conţinutului magic al mesajului mitic, etc.

Efectul sinergetic al stimulării prin monotonie, alternând stările de frenezie cu cele de calm psiho-fizic, conducea la o restricţie a vigilenţei, având ca efect final o stare de hipnoză, de transă colectivă. În termenii neuro-semiologiei, acea transă elibera comportamentele protoarhaice dirijate de creierul primitiv, sediul impulsurilor emotive şi afective; orice boală sau afecţiune ce rezulta din conflictul dintre acea parte a creierului şi cortex (sediul logicii şi a limbajului), între comportamentul impulsiv şi raţiune, nu se mai manifesta. Altfel spus, prin manifestarea liberă a creierului primitiv, prezumtivele stări de dezechilibru psihic dispăreau, fiind înlocuite de un tonus psiho-fizic adecvat unei existenţe normale şi eficiente (printre altele, trebuie asociată şi acea finalitate practicilor mitico-ritualice arhaice).Convingerea generală a primitivilor a fost că toată creaţia cosmică era considerată făcută în serviciul omului; reactualizată şi în împrejurări care nu aveau o legătură imediată cu viaţa religioasă - ca actul procreaţiei sau al încoronării, îmbărbătarea celor deznădăjduiţi, a bolnavilor sau bătrânilor ori împuternicirea războinicilor, etc. - cosmogonia procura modelul ori de câte ori era de făcut ceva, adesea ceva‘însufleţit’ (de ordin biologic sau psihologic) dar şi ceva ‘neînsufleţit’ în aparenţă: o barcă, o casă, un stat, etc. Povestind istoria facerii lumii, omul spera de fapt să reactualizeze şi să controleze o frântură din forţa zeilor cosmocraţi. În fazele incipiente ale gândirii umane, realitatea cosmică - a zeilor inclusiv - era considerată a fi doar nevăzută, nu şi invizibilă. Resurse intuitive deosebite - poate extrasenzoriale - îi îngăduiau omului arhaic o atare convingere. Abia ulterior, prin dezvoltarea raţiunii în defavoarea intuiţiei, omul a început să nu mai ‘simtă’ direct realitatea cosmică, considerând-o nu numai invizibilă, ci şi incognoscibilă.Contextul spaţio-temporal în care mitul cosmogonic era relatat se diferenţia de la un grup la altul, în funcţie de scopul urmărit. În raport cu acel scop, relatarea mitului poate fi urmărită în 2 împrejurări de referinţă. 1) Cosmogonia constituia contextul în care alte acţiuni erau desfăşurate: recitarea mitului cosmogonic constituia preambulul sărbătoririi oricărui început, de la naştere la încoronare, de la căsătorie la începutul unei bătălii, etc. La români, ceata oamenilor bătrâni şi buni se aduna întâi în centrul satului sub coroana unui brad considerat copac cosmic sau în jurul‘coloanei cerului’, ca substitut al aceluia: aşezaţi în horă, între răsăritul şi apusul soarelui, ei reaminteau / recitau mai întâi ‘legea naturală’ - rezultat al creaţiei cosmice - după care dictau ‘legea pământului’. 2) Relatarea cosmogoniei era prin ea însăşi generatoare de efecte. Precizarea şi respectarea cadrului spaţio-temporal special în care trebuia să aibă loc recitarea mitului (un anumit anotimp sau o anumită dată, o anumită oră, un anumit loc, etc.) era absolut indispensabilă nu pentru că el cerea condiţiile sacralităţii, ale umilinţei şi aberaţiei, ci pentru că asigura în concepţia primitivului eficienţa mitului, a ritului, a cultului, etc. O atare ‘eficienţă’ putea fi legată de un interes individual sau de unul colectiv, după cum putea fi urmărită în cazul unor împrejurări sau evenimente periodice (anuale, lunare, diurne, ale vieţii, etc.) ori ocazionale (boală, catastrofă, luptă, vânătoare, etc). Indiferent în ce context şi în ce scop s-ar fi utilizat motivul mitului cosmogonic, actualizarea lui se subordona anumitor reguli bine precizate şi imposibil de încălcat (de respectarea lor depindea însăşi obţinerea efectului urmărit). O primă condiţie impunea recitarea sau incantarea absolut exactă a textului mitic. Trei tipuri de procedee erau utilizate de iniţiatul care voia să declanşeze puterea magică a cuvântului. În primul rând, se cuvine menţionată utilizarea elementelor fonetice motivate aferente discursului mitic, constând în imitaţia sunetelor naturale (zgomotul furtunii, al tunetului, al valurilor sau ploii, etc.), prin a căror reproducere se urmărea generarea reală a acelor fenomene. Ritualul se desfăşura într-o stare emoţională cu totul aparte, asociată cu formularea expresă a dorinţei urmărite. Trebuie precizat că, în generarea efectelor mimetice de tip sonor erau folosite diverse mijloace artificiale, cum era de pildă toba şamanică, a cărei utilizare avea - pe lângă cea fizico-vibratorie - şi una simbolică. În al doilea rând, se sugera prin cuvinte motivate simbolic scopul urmărit (se menţionau, de pildă, toate simptomele secetei care se voia îndepărtată, descriindu-se apoi starea de fertilitate dorită). Magul construia discursul verbal pe aceeaşi schemă ca şi riturile, selectându-şi cuvintele după aceleaşi criterii mimetico-simbolice ca şi substanţele magice. În al treilea rând, fiecare incantaţie mitică cuprindea un element care nu putea fi explicit prezent în rit: referinţa la tradiţie, la evenimentele primordiale ale naşterii lumii, ale contactului dintre zei şi oameni, evenimente în urma cărora şi oamenii au fost înzestraţi cu puteri magice. Magicul apărea astfel nu ca o forţă a naturii, a cosmosului fizic, ci ca una strict umană (manifestată în primul rând prin voce, ca expresie exterioară a psiho-mentalului), putând să influenţeze, însă, condiţia cosmică a lumii. O impresionantă cultură mnemonică s-a dezvoltat, ca urmare, în preajma mitului. Cuprinzând cunoştinţe, date, precepte ‘revelate’ de divinitate - care nu trebuiau deci modificate câtuşi de puţin - transmiterea verbală prin intermediul unui soi de telepatie comunitară, într-o consonanţă a sufletului şi a conştiinţei formulate doar în vorbire a atins performanţe greu de crezut. Spre exemplu, iniţiaţii indieni erau capabili să recite pe dinafară toate miile de cântece ale Rig Vedei. Tradiţia sunetului, a cuvântului ca ‘semn al creaţiei prime’, a fost valorificată astfel mitic la nivelul comunitar al culturii arhaice. Câteva elemente pot fi considerate ca determinante pentru acel gen de cultură:

· facultăţi deosebite ale memoriei, manifestate pe fondul probabil al unor atribute psiho-fiziologice excepţionale, care erau antrenate prin practici mnemotehnice pierdute, în mare măsură, de-a lungul timpului

· formularea unor constrângeri în procesul iniţierii, însoţite de pedepse aspre în cazul încălcării lor (de pildă, dacă un brahman greşea un singur cuvânt în modularea unui verb, risca intrarea în infern)

· natura aparte a limbajului arhaic, puternic motivat, în care legătura dintre sunet, suflare şi fonem era imanentă (sanscrita, bunăoară, numită ‘limba zeilor’, asocia acele 3 momente consecutive cu tripla lume cosmică - pământ, atmosferă, cer - pe de o parte şi cu cele 3 stadii ale percepţiei - fizică, emotivă, mentală - pe de altă parte)

Valorificarea efectelor de putere ale acelor resurse ale limbajului mitic au constituit una din principalele preocupări ale retoricii arhaice. Mitul se rostea solemn, cu voce tare, distinctă iar nu îngânată; acelei practici incantorii-declamative i se asocia o alta, repetiţia, având acelaşi rol magic: rolul ei consta în chemarea insistentă a unui anumit lucru sau fapt, prin concentrarea întregii atenţii numai asupra lui (era unul din mijloacele cele mai puternice ce îl ajutau pe descântător să se rupă de lumea reală şi să se identifice cu lumea magică). Funcţia de putere a mitului cosmogonic nu se valida atât în plan fizic, cât în plan transfizic (metafizic / metapsihic); căci, prin reactualizarea mitului în modalităţi specifice, se crea o stare de rezonanţă fizico-psihică de mare forţă şi eficienţă pentru controlul unor evenimente de utilitate imediată, cuprinse în universul măsurii umane. Pe fondul acelei stări, menite să reitereze o parte din forţa cosmică a începuturilor, omul arhaic ar fi putut controla prin rezonanţă evenimente de rutină, cum ar fi de pildă succesul la vânătoare sau victoria în luptă, în cooperarea cu semenii, etc. Vorbind despre forţa cosmică, nu trebuie ignorat că este cunoscută existenţa acelei cosmice ‘energii X’, care a îmbrăcat numeroase tipuri şi căreia i s-au asociat o mulţime de nume, începând de la ‘mana’ până la ‘bio-energie’. Această misterioasă energie radiantă ar putea fi receptată şi amplificată la nivelul câmpului psihic individual sau colectiv, devenind astfel responsabilă pentru generarea unor aparte efecte de putere. În declanşarea obiectivă a unor asemenea efecte, factorul subiectiv al autosugestiei juca cu siguranţă un rol fundamental; astfel, convingerea în reuşita unei anume acţiuni îi asigura omului primitiv un surplus de forţă psihică care îl conducea - în mare măsură - la împlinirea scopului propus. Apariţia religiei pe fundamentul culturii mitice a impus - ca urmare a unei drastice experienţe de viaţă - cosmogonia compensatorie, bazată pe ideologizarea credinţei, în consens cu postulatul: ‘Precum în Cer, aşa şi pe Pământ’. Forţa de sugestie a acelui model mitic a fost transmisă tot mai mult pe cale culturală şi prin educaţie religioasă, modalităţi ce au angajat cu precădere dimensiunea gnoseologică a povestirii mitice. O dată înţeleasă şi acceptată (sau impusă), o atare ‘ideologie mitică’ a asociat şi ritualurile adecvate: formele serviciului religios aferent; acelea au încercat să se substituie efectelor arhaice ale ritualurilor magice, din care s-au păstrat doar germeni de trăiri experienţiale. Primitivul îşi închipuia, de obicei, că legătura dintre lume şi persoana sau lucrul denumit cu ajutorul acesteia nu era numai o asociaţie arbitrară şi ideală, ci o legătură reală şi esenţială, care unea numele cu persoana în aşa fel încât magia putea fi exercitată asupra unui om cu tot atâta uşurinţă prin numele său, ca şi prin părul aceluia ori prin orice parte materială a persoanei sale. Legătura dintre un lucru şi nume era atât de puternică încât tot ce nu avea nume nu exista cu adevărat. Cunoaşterea prin nume a fost, deci, cea dintâi raportare explicită a omului la lume”. (Din mare vechime se ştia că “mana” permitea producerea unor efecte situate dincolo de puterile omeneşti obişnuite, dincolo de procesele naturale obişnuite: preoteasa / preotul, vrăjitoarea / vrăjitorul, formula rituală, etc. posedau “mana”).

În 2010, Dr. Peter Fischer de la Universitatea din Graz 47,04 lat. N, 15,26 long. E (cel mai mare oraş din Austria - după capitala Viena - denumirea Germană de Graz derivând din “Gard” / prin palatinizarea vechiului nume pentru “aşezare”) a studiat “efectul strămoşilor”, în sensul că persoanele care se gândesc la strămoşii lor îşi sporesc considerabil şansele de reuşită în viaţă, efectul manifestându-se şi în cazul persoanelor care îşi cunosc istoria familiei şi astfel au o identitate şi o încredere în sine mai dezvoltate, ceea ce le sporesc performanţele.

În “Nostalgia originilor”, Dr. Mircea Eliade a notat: “În studiul britanicului Robert Marett asupra religiei preanimiste, stadiul prim al religiei n-a fost o credinţă universală în sufletele lucrurilor, ci un sentiment de teroare şi uimire suscitat de confruntarea cu o putere impersonală: mana; filozoful francez Lucien Bruhl susţinea că ‘primitivii’ erau angajaţi într-o participare mistică cu lumea înconjurătoare - o mentalitate prelogică - dovada inconştientului colectiv, după cum credea elveţianul Carl Jung, fondatorul psihologiei analitice. Termenul de‘iniţiere’ - în sens general - denota un ansamblu de rituri şi de instrucţiuni orale, al căror scop era să producă o modificare radicală în statutul social al persoanei iniţiate. La capătul încercărilor sale, novicele apărea ca o fiinţă total transformată: el devenea un ‘altul’. În general, au existat 3 categorii sau tipuri de iniţiere. O categorie de iniţiere era tipul ce se caracteriza prin vocaţia mistică. La nivelul religiilor primitive, vocaţia era cea a şamanului. Un aspect specific al acestei categorii era importanţa experienţei personale; elementul extatic era foarte important în experienţa şamanică. O altă categorie cuprindea ritualurile colective a căror funcţie era să efectueze tranziţia de la adolescenţă la starea adultă (ritualuri de pubertate, iniţieri tribale sau iniţieri într-o grupă de vârstă). În fine, o altă categorie includea ritualurile de intrare într-o confrerie sau societate secretă. Acele societăţi închise erau rezervate unuia dintre sexe şi erau extrem de geloase în ceea ce privea secretele lor. Totuşi, în Orientul Apropiat şi lumea veche mediterană misterele erau accesibile pentru ambele sexe. Iniţierile în sensul tradiţional al cuvântului au dispărut de mult din Europa. Dar simbolurile şi scenariile iniţiatice au supravieţuit la nivelul inconştientului, în special în vise şi în universurile imaginare”.

Este de observat distincţia existenţei ca în tabelul următor:

Tripartiţia omului în trup, minte şi suflet e re/cunoscută şi azi, fiind studiate relaţiile dintre minte / spirit şi suflet (legături existente - dintre toate vieţuitoarele - doar la Homo Sapiens) sau dintre suflet ori spirit şi corp / trup. Toate vieţuitoarele au suflet, în plus oamenii având şi spirit; structura tripartită umană - prin trup, suflet şi raţiune / spirit - a facilitat poziţionarea oamenilor în vârful piramidei trofice a planetei, credinţa generală fiind că toate sufletele aparţin Pământului, doar spiritele ridicându-se la Cer. Oamenii din cele mai vechi timpuri şi-au considerat existenţa sub formă tridimensională, conceptualizându-şi trupul cu sinele legat de inimă şi spiritul legat de creier (inima e cam cât pumnul iar creierul e cam a cincizecea parte din trup). Prin confuzie, unii au efectuat rocada între suflet şi spirit (ajungând să considere invers - sufletul găzduit de creier şi spiritul găzduit de inimă) ori şi-au simplificat bipolar existenţa, ca împărţirea în două: partea materială / vizibilă (a trupului) şi partea imaterială / invizibilă (a sufletului / spiritului). Cea mai radicală reducere s-a manifestat la unii prin viziunea existenţei doar fizice (sau deseori religios fiind apelat doar sufletul din inimă, nu şi raţiunea / spiritul din creier ori o interpretare filozofică considerând trupul doar ca suport al creierului). În secolul V î.C., profesorul Anatolian de filozofie Anaxagoras a enunţat: “Spiritul este infinit şi de sine stătător; el nu-i amestecat cu nimic, el există singur şi separat. Căci el este cel mai subtil dintre toate lucrurile şi cel mai pur; el posedă cunoaşterea deplină despre orice lucru şi are cea mai mare putere. Şi toate câte au suflet, fie mari - fie mici, peste toate stăpâneşte spiritul”. În 1994, cercetătorul Român Florin Gheorghiţă a observat despre “Suflet şi Spirit”: “Prinşi de obişnuinţele zilnice ale modului nostru de viaţă, folosim adeseori cuvinte al căror conţinut nu ne este suficient de clar, cu toate că unele dintre acestea se referă chiar la noţiuni fundamentale. Un bun exemplu în acest sens, de altfel foarte sugestiv, se referă la cuvintele ‘suflet’ şi ‘spirit’. De fapt, ce este ‘sufletul’? Dacă există, cum arată el oare? Şi ‘spiritul’, este ceva diferit? Există şi acesta? Dacă da, din ce mai este şi el făcut? În mod curent, vorbim despre un suflet bun, un suflet de aur, sau invers, de un suflet rău - spunându-i chiar suflet de câine (oare şi câinele are suflet?) De multe ori avem ceva pe suflet şi adesea spunem că ‘ne doare sufletul’; alergăm după cineva ‘cu sufletul la gură’, sau până ‘ne iese sufletul’. Există persoane cu suflet evlavios, tot astfel cum există şi cu suflet drăcesc. Aceste expresii - ca şi altele asemănătoare - sunt probabil foarte vechi în exprimarea obişnuită şi au desigur o bază ideatică proprie fiecărui sens folosit; dar cum ar putea fi aceasta şi - la urma urmei - ce ştiau mai mult strămoşii noştri care le-au ‘inventat’, faţă de ceea ce ştim noi astăzi? Şi totuşi, ei ştiau ‘ceva’ mai bine decât noi. Apreciat în întreaga lume pentru exegeza sa, Mircea Eliade a relevat în mod repetat, prin documentatele sale scrieri, un fapt istoric deosebit de important, recunoscut ca atare de arheologi şi de specialiştii trecutului omenirii: începând să facă morminte pentru cei decedaţi, încă în urmă cu 70 de milenii, oamenii de atunci au demonstrat că ei credeau în existenţa sufletului şi a ‘lumii de dincolo’, ca realităţi fundamentale. Problema este deci cu mult mai amplă şi totuşi, în şcoli şi în facultăţi nu se predă nimic despre existenţa, structura şi funcţionalitatea sufletului. A fost acesta doar o fantezie a populaţiilor neinstruite din preistorie şi din antichitate, sau de fapt este o realitate care a tot fost ascunsă? Când este vorba despre ‘spirit’, situaţia interpretativă a acestui cuvânt este şi mai confuză. Deşi gândul ne duce în primul rând la o anumită calitate a intelectului nostru - deci la un produs al creierului nostru - atunci când spunem un om de spirit, un spirit larg, un spirit tăios, un spirit înţelept, cuvântul respectiv este folosit încă în multe sensuri. Vorbim despre Sfântul Spirit / Sfântul Duh; ne exprimăm însă şi despre spiritul legii, tot aşa cum pomenim şi despre spiritele morţilor - mergând până la regretabilul spiritism. Din când în când menţionăm şi un spirit revoluţionar, sau ne referim la spiritul păcii. Dintre noţiunile exprimate - care au încă multe variante - care ar fi de fapt noţiunea de bază ce ar trebui să o respectăm ca atare? În fapt, cunoaşterea modernă fiind fundamentată pe concepţii materialiste, au fost eliminate din cercetările şi consideraţiile sale tot ceea ce nu a putut fi investigat prin simţurile uzuale, prin deducţia matematică şi - respectiv - prin aparaturile de laborator disponibile; drept urmare, s-a preferat mereu să se nege pur şi simplu, sau să se ocolească la maxim complexa problemă a existenţei sufletului şi a spiritului. Totuşi, omenirea cunoştea din timpuri foarte vechi ‘ceva’ foarte serios şi foarte profund în legătură cu aceste noţiuni şi despre realitatea lor. Cunoaşterea respectivă, provenind din timpuri şi surse neştiute, s-a separat însă pe 2 căi distincte: pe de o parte, în baza credinţei în existenţa reală a sufletului s-au edificat religiile care au evoluat sub forma diferitelor culte, oferind însă maselor doar o porţiune redusă din acel ‘ceva’; pe de altă parte, atât ecleziarhii religiilor cât şi aşa-zişii iniţiaţi au păstrat şi au transmis numai unor grupuri mereu restrânse - în condiţiile unui secret pe care astăzi îl considerăm vinovat - cea mai mare cantitate de cunoaşteri obţinute din vremuri ancestrale. Dar de fapt, la ce se refereau acele tezaure de ‘înţelepciune ascunsă’, tăinuite de-a lungul mileniilor şi respinse cu înverşunare de neştiutori până în veacul nostru? A venit totuşi vremea ca acestea să fie aflate de toată lumea şi în zilele noastre se spune că difuzarea lor ar trebui efectuată chiar în mod alert. Schematic, una dintre cunoaşterile de bază - care se referă la însăşi problema sufletului şi a spiritului - apare acum ca fiind suficient de simplă şi accesibilă oricui: fiinţa omenească nu este în fapt numai trupul din carne şi oase condus de un creier, aşa cum ne vedem cu ochii noştri; în realitate, ea este o asociere dintr-o entitate cosmică invizibilă şi nesesizabilă cu simţurile noastre obişnuite, entitate care este adevărata purtătoare a conştiinţei, a voinţei capabile să gândească şi să impună realizări şi - respectiv - a memoriei. Neputând acţiona însă în mod direct asupra structurilor materiei obişnuite din care este constituit trupul nostru, entitatea ‘superioară’ din noi are ca intermediar un corp energetic, care vitalizează şi transmite dirijările funcţionale acestui admirabil instrument realizator ce constituie corpul propriu. Întrucât trupul din materie densă are o durată de existenţă foarte redusă, entităţile cosmice îşi continuă existenţa în cadrul altor planuri, până când vor fi capabile să revină în planul din care au plecat cândva - în Paradisul mult visat. Toate aceste entităţi cosmice, de pretutindeni, trebuie să se supună unor legi fundamentale care guvernează întregul Univers văzut şi nevăzut, ce este creaţia unei inteligenţe supreme şi atotputernice - numită de oameni Divinitate. Natura este triplă: există o natură vizibilă, obiectivă; există însă şi o natură invizibilă, permanentă şi activă, ca o reproducere a celei vizibile. Deasupra acestor 2 naturi există Spiritul - sursa tuturor forţelor - care este unic, etern şi indestructibil; cele 2 naturi inferioare se transformă permanent, pe când cea de a treia, superioară, nu se schimbă deloc. Omul de asemenea este triplu: el are trupul său fizic, obiectiv; mai are şi corpul său astral (sufletul) care este adevăratul om şi care vitalizează trupul. Acestea 2 sunt stăpânite şi iluminate de un al treilea, suveranul, Spiritul nemuritor. Când omul adevărat reuşeşte să se cufunde în cel de al treilea corp, el devine o entitate nemuritoare. Omul are în el nu doar corespondenţa colectivă a tuturor lucrurilor, dar el conţine în integritatea sa şi forţa cosmică însăşi. Pe lângă distincţia evidentă între trup şi suflet mai există ceva stabil: este elementul spiritual, ale cărui caracteristici sunt sacrificiul, iubirea, abnegaţia şi toate virtuţile superioare care îl disting în mod esenţial pe om de animal”.

Sociologul Evreu Emile Durkheim a analizat animismul (gândirea omului arhaic din stadiul prereligios timpuriu): “Ideea de suflet a fost sugerată omului din neputinţa de a-şi explica viaţa sa dublă, în stare de veghe şi de somn. Într-adevăr, pentru‘sălbatic’ (termen nepotrivit, ca şi cel de ‘primitiv’) reprezentările din timpul stării de veghe şi a celei de somn aveau aceeaşi valoare: dacă visa că a fost într-o zonă îndepărtată, credea că a fost într-adevăr acolo; dar n-ar fi putut pleca decât dacă în el existau 2 fiinţe: trupul, culcat pe pământ şi care se trezeşte în aceeaşi poziţie, şi cealalaltă fiinţă, care - în acelaşi timp - s-a deplasat în spaţiu. Tot aşa, dacă în somn s-a văzut discutând cu cineva, a conchis că şi acela care l-a vizitat era alcătuit din 2 fiinţe: una care dormea şi una care s-a manifestat pe calea visului. Din aşa experienţe s-a degajat încetul cu încetul ideea că în fiecare există un dublu, un alt ‘eu’, care - în condiţii determinate - are posibilitatea să părăsească organismul în care sălăşuieşte şi să hoinărească departe. Acest ‘dublu’ reproduce firesc toate trăsăturile esenţiale ale fiinţei ce-i foloseşte drept înveliş dar - în acelaşi timp - se deosebeşte prin mai multe însuşiri specifice: e mai mobil (de vreme ce poate parcurge într-o clipă distanţe enorme) şi mai fluid, căci pentru a ieşi din trup trebuie să poată să treacă prin orificii / nas, gură, etc.; ‘dublul’ este dintr-o substanţă mult mai subtilă şi mai eterică decât tot ceea ce e cunoscut pe cale empirică. Dublul este sufletul. După moarte, sufletul poate face oricând ceea ce altădată putea face doar noaptea (în somn). Dar sufletul nu este spirit. Pentru o inteligenţă rudimentară, moartea nu diferă de un leşin mai îndelungat sau de un somn prelungit, căci ea are toate trăsăturile lor; şi ea pare să separe sufletul de trup - precum somnul - numai că, în acel caz, trupul nu mai revine la viaţă, ceea ce a condus la ideea unei separări fără o limită de timp determinată. Mai mult, la trupul odată distrus, separarea e cu adevărat definitivă; apar astfel spirite detaşate de organismele oamenilor, străbătând spaţiul în deplină libertate. Numărul lor crescând în timp, se formează astfel în jurul celor vii o populaţie de spirite; puterea acelora crescând prin tot ce li se atribuia (închipuindu-se că puteau determina un spor de vitalitate ori să provoace dezordini de tot felul), n-a existat întâmplare care să nu poată fi pusă pe seama lor: au reprezentat un adevărat arsenal de cauze oricând disponibile, care nu lăsau mintea în căutare de explicaţii (inspirau sau tulburau oamenii, nu exista boală ce să nu poată fi explicată prin asemenea influenţă, etc). Astfel oamenii au devenit prizonierii forţelor spirituale create chiar de ei, după propriile imagini; căci dacă spiritele distribuiau sănătatea sau boala, binefacerile sau necazurile, era mai înţelept să le mulţumească pentru bunăvoinţă sau să le liniştească când erau iritate: aşa se explică ofrandele, sacrificiile, rugăciunile, într-un cuvânt tot aparatul de practici religioase. De aceea, primul cult pe care l-a cunoscut umanitatea a fost cultul morţilor, al strămoşilor; astfel, primele rituri au fost mortuare, primele sacrificii au fost ofrandele destinate nevoilor defuncţilor”.

Biologii argumentează că atât trupul, cât şi inima ori creierul oamenilor nu s-au schimbat aproape deloc în ultima sută de milenii; iar pentru viitorul previzibil nu există nici un indiciu că s-ar putea aştepta nişte schimbări majore. Se poate imagina evoluţia comunicării umane transferată pe durata unei zile (24 de ore): momentul de pornire, ora 0, este datat cu 36 de milenii în urmă, când se crede - convenţional - că a apărut limbajul structurat ca mijloc de comunicare (dar divin - după cum au susţinut şi toate culturile străvechi - limbajul uman se deosebeşte de cel al animalelor deoarece permite formularea gândirii simbolice, oamenii având gena vorbirii P2 / ce lipseşte celorlalte vieţuitoare; primele dialoguri au avut loc între ultimele 3 specii umane, Neanderthal, Cro Magnon şi Homo Sapiens, pe baza capacităţii de abstractizare - ce diferenţiază oamenii de celelalte vieţuitoare - apărută în urmă cu 50 de milenii). O scurtă redare a progreselor oferă următoarea imagine: ora 3 noaptea - nici un progres; ora 6 dimineaţa - nu se constată nici o schimbare. La ora 8 dimineaţa începe prima revoluţie în comunicare: este descoperită pictura rupestră. Privind în continuare dezvoltarea comunicaţională se constată: ora 12 / amiaza - nimic nou, peşterile sunt pictate în continuare. Ora 18 - aceeaşi imagine: în peşteri activează artiştii. Ora 19 - se “mişcă” ceva în sectorul comunicării: în Banat apare (în premieră mondială) scrisul / pictografic. Ora 20: Sumerienii utilizează scrisul / cuneiform. Ora 20:40 - Egiptenii adoptă scrisul / hieroglific. Ora 21:28 - se dezvoltă alfabetul. Ora 22:06 - perioada când a trăit Homer (primul mare poet European). Imperiul Roman a durat între 22:38 şi 23:01. Abia la 23:38, la Mainz 50 lat. N, 8,16 long. E / Germania a început următoarea revoluţie în comunicare - Johannes Gutenberg (1398 - 1468) a tipărit Biblia. De atunci, invenţiile s-au succedat tot mai repede: 23:53 - presa tipografică pe aburi, 23:54 - telegraful, 23:55 - telefonul. Din acel moment a început explozia comunicaţională: 23:57 - filmul cu sunet, 23:58 - televiziunea în culori, 23:59 - primul satelit artificial. Ultimele secunde: comunicaţiile şi computerele converg. Cu alte cuvinte: civilizaţia îl dotează pe om cu o tehnică prin care puterea şi activitatea sa se măresc considerabil, în timp ce natura sa fundamentală (biologică) nu s-a schimbat. De exemplu, autorul acestei lucrări face parte din prima generaţie Gherga care a beneficiat de electricitate acasă de la naştere (poate că viaţa omenirii fără electricitate - ce a pătruns aproape peste tot - este acum greu de imaginat: în această lucrare referirile sunt tocmai la aşa timpuri / condiţii, mult diferite decât cele din prezent).

Apariţia limbajului - ca reper utilizat în expunere - a fost mecanismul de declanşare culturală, fiind principala activitate ce a implicat crearea şi manipularea de simboluri; creierul uman încă determină modul de prelucrare al sentimentelor şi gândurilor, prin procese intuitive ce definesc intelectul uman / oamenii de ştiinţă deocamdată nu cunosc modul prin care semnalele electro-chimice din creier dau naştere conştiinţei (în istoria omenirii, pionierii conştiinţei au fost şamanii), căci invenţia limbajului a fost doar catalizatorul inovaţiilor oferite de gândirea umană într-o acceleraţie tot mai mărită, modificarea distinctă a ritmului de schimbare fiind caracteristica intervenţiei omului modern: Homo Sapiens (creierul uman continuă să transmită semnale sub formă de impulsuri electrice timp de circa 37 de ore după moarte). Spiritul aparţine Cerului iar sufletul aparţine Pământului, “cununia” lor în trupul omului dând viaţă corpului uman (prin “corpul vital” / biocâmpul - “dublul” persoanei, format din suflet şi spirit - mai mare decât trupul fizic, văzut dintotdeauna de cei care au dobândit vederea spirituală, aflaţi sub hipnoză, etc., din 1939 vizibil uşor prin fotografierea descoperită de soţii Armeni Kirlian), după moarte spiritul şi sufletul părăsind trupul fizic, întorcându-se în “lumea de dincolo”, fiecare pe drumul său: spiritul înălţându-se la Cer iar sufletul rămânând ataşat Gliei(unii presupunând migrarea sufletelor în alte vieţuitoare, însă fără perechea sa spirituală neputând produce visatele reîncarnări în alte trupuri umane); diversitatea umană este aşa de mare încât până acum n-au existat 2 oameni la fel (mai mult, prin distrugerea trupului, “dublul” persoanei nu-i poate supravieţui, căci n-are ce reprezenta / pe Pământ sufletul fără spirit fiind ca în Cer spiritul fără suflet). “Cheia” este suportul genetic, care permanent permite date noi dar şi păstrează datele acumulate, în timpul vieţii continuitatea trupului fizic păstrându-se chiar dacă la circa fiecare 7 ani conţinutul său este complet regenerat cu material biologic nou (aşa după cum a fost probat ştiinţific, prin înnoirea tuturor celulelor trupului): din mare vechime, se ştia că oamenii cu mult spirit erau Genii şi oamenii cu mult suflet erau Mani (Genii erau apropiaţi de Cer iar Manii erau apropiaţii Geii / Pământului); moartea însă este ereditară, la momentul decesului fiind separarea spiritului de suflet, trupul rămânând astfel fără viaţă. Evidenţele din Siberia - documentate de savanţi din Rusia, România, ş.a. - sunt că primii şamani din lume erau Gherga; în plus, antropologul Rus Serghei Shirokogorov 1887 - 1939 afirma că şi în timpul său spiritele şamanilor Tunguşi / Siberieni se numeau Jerga iar în America Centrală, de exemplu în “zona fantomelor” Real de Catorce 23,41 lat. N, 100,53 long. V din Mexic - unde încă sunt activi şamanii Guachichil / Huichol - din legendă e ştiut spiritul protector al minerilor argintari ca El Jergas (provenienţa nativilor Americani a fost dovedită ca fiind Siberiană, prin migraţia petrecută în timpul retragerii calotei glaciare din emisfera Nordică). În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a observat: “Chiar înaintea limbajului articulat, vocea omenească era capabilă să transmită informaţii, ordine sau dorinţe, şi, de asemenea, să suscite un întreg univers prin exploziile sale sonore, prin inovaţiile sale fonice. Este destul să ne gândim la creaţiile fabuloase, paramitologice şi parapoetice dar şi iconografice, ocazionate de exerciţiile preliminare ale şamanilor pregătindu-şi călătoria lor extatică sau de repetiţia în timpul anumitor meditaţii Yoga, implicând în acelaşi timp ritmul respiraţiei şi vizualizarea ‘silabelor mistice’. Pe măsura perfecţionării sale, limbajul îşi mărea mijloacele magico-religioase. Cuvântul pronunţat declanşa o forţă, dificil - dacă nu imposibil - de anulat; credinţe similare supravieţuiesc încă în numeroase culturi primitive şi populare”. (Şamanul era intermediarul mesajelor dintre lumi - cea de aici şi cea de dincolo - dintre oameni şi zei). Dat fiind acest context, se poate remarca - la vorbitorii oricărei limbi sau grai - că rostirea “Gher-ga” e puternică; este de observat că faza primitivă a limbajului a fost predominant simbolică (înţelesul simplu Gher-Ga fiind Cer-Glie), ulterior trecându-se de la natural la convenţional, hierogamia Cer-Glie = Gher-Ga încheind celelalte ipostaze Gherga.

Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile creaţiei” a scris despre evoluţia limbajului simbolic: “Se cuvine ca o exegeză minuţioasă asupra genezei cuvântului să cuprindă şi răspunsul la întrebarea: este cuvântul originar de natură individuală sau socială? Altfel spus, este el rezultatul unui ‘homo nomenclator’ sau ‘erou civilizator’ care ar fi dăruit omului de rând cuvântul spre folosinţă ori dimpotrivă este cuvântul rezultatul unui îndelungat efort colectiv, în care individul creator de cuvinte şi-a estompat până la pierdere locul privilegiat? În istoria acestei interogaţii s-au formulat argumente atât pentru un punct de vedere, cât şi pentru altul. Cuvântul originar este în egală măsură rezultatul unui act individual care se socializează şi al unui act social care se individualizează. Fondul primitiv de cuvinte (numele de obiecte, fenomene sau procese) s-a născut pe calea mimetismului în diferitele sale variante. Formele simbolice ale limbajului non-verbal, mai întâi, şi ale celui verbal, mai apoi, s-au dezvoltat pe fondul deja existent al unei conştiinţe colective semnificatoare. Psihograma cuvântului prim era deja o realitate constituită la nivelul grupului. Mecanismul imitaţiei a fost angajat decisiv în procesul socializării cuvântului-simbol. Reproducerea imitativă a substratului sonor / semnificant a devenit un exerciţiu practic cu efecte tot mai evidente la nivelul grupului prin repetiţie, prin extinderea comunicării la scara unor grupuri umane tot mai largi şi în spaţii geografice tot mai ample - în paralel cu creşterea eficienţei sale - şi prin estomparea la nivelul grupului a semnificaţiilor originare în acelaşi timp cu dobândirea unor accepţiuni conotative asociate aceloraşi semnificanţi sonori (dacă pentru un anume individ cuvântul ‘cer’ era asociat cu luminozitatea şi căldura soarelui - generându-i o stare de destindere şi linişte sufletească - altuia îi amintea atotputernicia furtunii şi deci reacţia de temere, de nelinişte în faţa naturii cosmice, a necunoscutului): mecanismul a fost de resemnificare a cuvântului faţă de referenţialele sale, de care s-a folosit simbolismul cosmogonic / mitic, astfel explicându-se natura conotativă a limbajului simbolic arhaic. Cu privire la dialectica natural-convenţional: limbajul predominant simbolic / motivat din perioada arhaică s-a transformat într-un limbaj predominant semiotic / nemotivat (transformare concret dovedită de constatarea că în limbile arhaice procentajul cuvintelor intrinsec motivate - onomatopeice, interjective - şi al celor cu simbolism fonetic a fost mult mai mare decât cel prezent în limbile moderne. Cu privire la dialectica individual-social: cuvântul a ajuns în procesul interacţiunii simbolice prin interacţiunea de conţinut (respectiv prin confruntarea conţinutului expresiilor verbale vehiculate cu imaginile mentale pre-existente, generate de realităţi, şi aducerea lor treptată la numitorul comun) şi prin interacţiunea de formă (rezultând din găsirea expresiei sonore adecvate unei realităţi anume şi din adaptarea semnificantului sonor la particularităţile morfo-fiziologice ale membrilor colectivităţii), cele 2 modalităţi de rafinare a cuvântului fiind complementare, forma lui finală fiind media acelor prefaceri de natură sincronică. În această ultimă alternativă, semiotică, în care semnificaţia prefigurează semnificantul - respectiv conţinutul prefigurează forma - s-a conturat nevoia regăsirii începuturilor prin formularea credinţei potrivit căreia: La început a fost ‘Cuvântul’. Creaţia cosmică prin cuplarea de tip sexual a asociat 2 principii cosmice generatoare: un principiu feminin, reprezentând în esenţă matricea receptoare, substratul-semnificant pentru un principiu masculin fecundator (conţinut informaţional-semnificat). În această interpetare, s-au realizat corespondenţele semiotice dintre masculin şi semnificat pe de o parte, respectiv feminin şi semnificant pe de altă parte. Practic, printr-o atare hierogamie cosmică a avut loc fenomenul de geneză al ‘semnului cosmic’, ca diadă semnificant-semnificat ce a îmbrăcat numeroase forme particulare, de la cele ale zeităţilor secunde născute în urma acelei împrejurări, până la apariţia structurilor cosmice fundamentale ale lumii (stele, lună, soare, etc). Principiile genitoare ale lumii s-au manifestat sub forma cuplajului concret definit (cazul perechii Cer-Tată / Pământ-Mamă), cu regăsirea în motivul androginismului cosmic, în care ‘semnul cosmogenetic’ pare deja constituit ca unitate paradoxală a masculinului cu femininul, a semnificatului cu semnificantul”. (În lume au mai existat şi alte tipuri de creaţie - din ou, de tip sacrificial, magică, etc. - însă acelea au fost colaterale,Gherga / Gher-Ga fiind o creaţie sexuală / erotică, apărând din dragoste / iubire). Despre om, ca “beneficiar al cosmogenezei”, Dr. Traian Stănciulescu a mai enunţat: “Apariţia fiinţei umane a asociat demersului creator o conotaţie pragmatică: aceea a modelării prin voinţă şi putere divină a unui nou tip de receptor, aparent neangajat în creaţie, dar făcând parte din ea. Corespunzător tipurilor de antropogonii mitice, omul apare ca un semn, ca un rezultat al proiectului divin. În calitate de ‘semn’, omul poate fi definit prin câteva raporturi instituite între semnificant şi semnificat. Geneza de tip biologic regăseşte, în esenţă, corespondenţa dintre principiul activ / masculin (cu semnificaţia genetică a lichidului seminal, cuprinzând semnificatul fiinţei ce urmează a se naşte) şi principiul pasiv / feminin, substratul receptor, semnificant absolut indispensabil naşterii ‘semnului’ care este omul. Naşterea din ovoid a omului presupune regăsirea aceleiaşi ‘dualităţi semnificative’ în cuplajul dintre un principiu entropic nestructurat, semnificant / substrat de tip ‘albuş’, cu un principiu ordonator, negentropic, de tip ‘gălbenuş’. Antropogonia prin metamorfoză desfăşoară, în ultimă instanţă, principiul rezonanţei universale, al holografiei care face ca partea să se dezvolte în consens cu întregul. Aşa cum prin informaţia / semnificaţia ADN-ului orice fărâmă din trupul unei fiinţe îi păstrează mai mult sau mai puţin fidel imaginea, aşa şi omul născut din trup de zeu va reproduce ‘chipul’ aceluia, printr-un grad anume de asemănare. Creaţia magică a omului, prin intermediul cuvântului generator se manifestă sub semnul aceluiaşi principiu. Cuvântul ‘magic’ posedă un conţinut informaţional (semnificat) care este transferat prin rezonanţa propriului substrat (semnificant energetic) unui substrat exterior (semnificant substanţial). În perspectivă cosmogenetică, omul a apărut ca ‘semn al creaţiei divine’: ‘ceva’ care suplinea ‘altceva’ (voinţa de exterioritate a divinităţii) şi avea semnificaţie pentru ‘cineva’ (divinitate mai întâi, omul însuşi mai apoi). Dobândirea conştiinţei de sine, prin resemnificarea propriei geneze, l-a transformat pe om în demiurgul unei deveniri tinzând mereu spre sacralizare, prin asemenea resemnificare orice creaţie umană urmărind modelul exemplar al creaţiei cosmice: astfel, creaţia umană a devenit semn al creaţiei divine, pe care a suplinit-o în faţa conştiinţei profane. Originea sintagmei simbolico-figurative de tipul Cer / Tată - Pământ / Mamă se află fie în experienţa comună, obişnuită, fie în cea imaginativ-creatoare, în cea onirică sau paranormală, individuală sau transindividuală, în experienţa insolită, neobişnuită, a întâlnirii omului cu ‘semenii întru raţiune’ aparţinând unor ignorate lumi cosmice”. Cer-Pământ = Gher-Ga a făcut ca Gherga să se înscrie în acel scenariu ancestral, străbătând viguros mileniile.

Era în Antichitate - sfârşitul mileniului I î.C. - când, la începutul celui de-al patrulea volum din “Biblioteca istorică”, Diodor (de pe cea mai mare insulă a Mediteranei, din centrul acelei mări) a enunţat: “Ştim foarte bine că scriitorii care întocmesc - adunând de la unii şi de la alţii - lucrări privind vechile legende au multe scăderi în descrierile lor. Căci, mai întâi, este foarte greu să cercetezi şi să înfăţişezi întâmplări din vremuri foarte îndepărtate. Pe de altă parte, cititorii se uită cu dispreţ la scrierile istorice ce nu pot înşirui faptele pe temeiul unei cronologii neîndoielnice. Mai mult decât atât: istorisirea se face nespus de anevoiasă din pricina prea mulţilor şi prea diferiţilor eroi, semizei şi oameni vestiţi, a căror genealogie trebuie stabilită. Dar cea mai mare greutate de care se lovesc istoricii, uimind cel mai mult, e - pare-se - faptul că oamenii care descriu isprăvi din vremurile vechi şi alcătuiesc lucrări de mitologie nu se înţeleg câtuşi de puţin între ei. Şi iată, aşadar, de ce istoricii de vază - printre cei mai noi - n-au vrut să se ocupe de povestirea vechilor mituri, având în vedere greutăţile pe care le întâmpină. De aceea au încercat să descrie întâmplări din vremuri mai noi. Ephoros din Cyme, ucenicul lui Isocrate, s-a încumetat să scrie o istorie universală, unde însă trecea peste legendele străvechi. Lucrarea şi-a început-o cu Întoarcerea Heraclizilor” (adică a “Dorianilor”, întâmplată după Războiul Troian: Dorianii au apărut imediat după Războiul Troian, din N Balcanic; dezinteresul Elen faţă de istoria veche se datora faptului că tabăra opusă îi era Troia iar înainte, existenţa Balcanică Ahee a fost scurtă / Aheii - strămoşii Elenilor - sosind din Egipt iar înfrângerea Troiei era demnă ca reper pentru debutul istoriei Elene, odată cu distrugerea Troiei Ghergarilor / Gherghiţilor încheindu-se Epoca Bronzului). Ca exemplu de veche înţelepciune şi corectitudine, e relevant ce a scris “Despre cei dintâi oameni şi despre felul de viaţă din vremurile străvechi” în secolul I î.C. acelaşi Diodor din Sicilia 1:8 (care era din Agira 37,39 lat. N, 14,31 long. E - centrul Siciliei - frecventând locul sacru Gherghenti / Girgenti de pe coasta Sudică a insulei şi utilizând portul Girgenti / azi Agrigento): “Iată cele ce ni s-au spus privitor la obârşia lumii. Se pretinde că cei dintâi oameni trăiau o viaţă fără de nici o rânduială, aidoma vieţii dobitoacelor. Porneau care încotro să culeagă ierburile de care vor fi avut nevoie, cum şi roadele copacilor sălbatici. Atacaţi de fiare, ei şi-au dat seama că binele lor era să se ajute între dânşii. Strângându-se laolaltă - de frică - au început a-şi cunoaşte firile şi, pe încetul, s-au deprins unii cu alţii. La început glasul le era nedesluşit: ei nu puteau rosti tot gândul lor! Cu vremea însă, acele sunete pe care le scoteau au ajuns articulate şi, fiindcă ei au aflat pentru fiecare lucru un simbol, izbutiră să înfăţişeze cele ce cugetau. Cum oamenii locuiau pretutindeni în lumea care este astăzi locuită, nu au vorbit cu toţii aceeaşi limbă. Fiecare aşezare omenească şi-a statornicit, cum a putut, graiul său. Şi iată prin urmare pentru ce au luat naştere feluritele limbi de care se folosesc oamenii, iar din acele întâi grupări omeneşti s-au alcătuit tot felul de seminţii. Întâii oameni duceau o viaţă cât se poate de anevoioasă, pentru că nu fuseseră în stare a descoperi încă lucrurile de folos vieţii: erau goi, nu ştiau ce e un adăpost, încă nu se deprinseseră cu focul şi nici măcar nu le trecuse prin gând că putea să existe şi o hrană gătită. Ei nu se gândeau că ar putea culege fructele sălbatice, pe care să le pună de o parte, pentru vremea rea. Şi, astfel, mureau mulţi în timpul iernii, din pricina frigului şi a lipsei de hrană. Încetul cu încetul, s-au deprins a-şi afla un adăpost iarna, prin peşteri, şi să pună de o parte fructele ce se pot păstra. După ce cunoscură focul şi multe lucruri în ajutorul lor, treptat ei descoperiră şi meşteşugurile, şi tot ce-ar fi putut s-ajute vieţii oamenilor trăind laolaltă. Ca să vorbim pe scurt, nevoia, ea însăşi, a fost învăţătoarea omului. Ea a deprins această vietate înzestrată de fire a-şi folosi, pentru orice lucru de trebuinţă, mâinile, graiulşi agerimea minţii. Despre felul cum s-au ivit întâii oameni şi despre cel mai vechi fel de viaţă al lor, să ne mărginim la cele înfăţişate până aici, pentru că, în opera noastră, trebuie să căutăm cuvenita măsură”.

Savanţii au demonstrat ceea ce “Cartea Cărţilor” - Biblia, cartea cea mai răspândită din lume - a consemnat în Săptămâna Facerii, alegoric fiecărei zile Dumnezeieşti corespunzându-i câte o eră geologică şi că în urmă cu 50 de milenii, populaţia umană de pe tot globul s-ar fi putut grupa pe un stadion de fotbal (conform analizei ADN, atunci la Gherga a fost prima mutaţie genetică şi de atunci a apărut capacitatea de abstractizare la oameni - ceea ce nu există la alte vieţuitoare - tot de atunci tipul uman mereu înmulţindu-se, supravieţuirea datorându-se rapidei instaurări în vârful piramidei trofice). “Originea omului” de Britanicul Charles Darwin (1809 - 1882) a făcut carieră încă de la publicarea sa în secolul XIX; “Originea Gherga” din secolul XXI şi “Originea omului” sunt asemănătoare doar în privinţa adaptabilităţii la evenimente şi se deosebesc prin faptul că Gherga a şi contribuit la crearea unora iar golurile rămase apoi prin lipsa Gherga a dus în unele perioade şi în unele locuri la dificultăţi. Gherga nu este o specie umană şi această lucrare nu e un tratat de “Ghergologie” (aşa ceva nu există), ci o incursiune la originea numelui şi neamului Gherga; ca într-un muzeu Gherga, sunt expuse texte, imagini, documente, curiozităţi, pachete audio, video, etc. - cumva grupate teritorial şi cronologic - în măsura prezentului format: cunoaşterea - opusă ignoranţei - este o putere foarte mare (ceea ce dă o oarecare atractivitate lucrării este faptul că secţiunile sale / unele tronsoane pot fi reasamblate şi altfel, în funcţie de alte criterii decât cele propuse aici, de asemenea ele fiind şi potenţiale surse pentru eventuale dezvoltări). Prin profunzimea sa, “Originea Gherga” deocamdată e inedită pe glob.

Eugen şi Şerban Gherga

“Originea Gherga” este o lucrare de filogenie umană, cu elemente de antropologie, etnografie / etnologie, etc.; nu este despre filiaţia Gherga, ci despre “fenomenul”Gherga, fără pretenţia de a închega o sorginte fabuloasă din patrimoniul umanităţii (de pildă, în 2010 - în timpul pregătirii lansării acestei lucrări - arhitectul ŞerbanGherga din Timişoara şi-a exprimat opinia că mai atractivă decât geneza ar fi genealogia). Poate util comparaţiei, un exemplu (mai apropiat de genealogie decât de filogenie / discipline înrudite) ar fi realizarea publicistului Englez David Hughes 1930 - 2005: “Cronicile Britanice”; autorul, adept al concepţiei despre timpurile neconsemnate în scris că miturile conţin “un sâmbure de adevăr” - consolidată şiîn lumea ştiinţifică modernă după descoperirea Troiei - riguros a explorat istoric trecutul, atent inclusiv la mitologie. Mult mai multe elemente nescrise tradiţional constituie istoria, pe lângă mitologie fiind arheologia ori genetica, etc., scrisul doar completând; de pildă, această lucrare e scrisă pentru completarea studiilor despreGherga. Actualul material - cu autor calificat în sociologie şi în geologie, nu în arheologie / deci specializat mai mult pentru timpurile precedând clasica istorie - se doreşte cât mai apropiat de realitate (mai ales că în general nu contrazice versiunile oficial acceptate, ci le completează, prezentând ori explicând uneori aspecte mai puţin cunoscute): adevărul e mai provocator decât orice ficţiune (împăratul Francez Napoleon Bonaparte 1769 - 1821 comenta că “adevărul nu este nici pe jumătate atât de important comparativ cu ce cred oamenii că e adevărat”, căci îngrijorător de mulţi oameni îşi închipuie că “ştiu” istorie, ignorând copios probele evidente existente); lucrarea “Originea Gherga” urmează linia firească a timpului - din trecut spre prezent - începând (mai elaborat, deoarece se referă la “naşterea” Gherga) cu vremuri din urmă cu 3-4 sute de generaţii, ce câteodată erau la fel de sofisticate ca acum. Enciclopedia Universală Britannica defineşte filogenia ca “istoria unor specii, mai ales în ceea ce priveşte descendenţa acestora şi relaţiile cu alte grupuri; deoarece dovada unor astfel de relaţii este aproape întotdeauna incompletă, majoritatea teoriilor filogenetice sunt bazate pe dovezi indirecte şi speculaţii” (dintr-o anumită perspectivă, “realitatea e ruina unui basm”). Unele postulate lingvistice enunţă că un nume propriu provine din limba şi cultura în care are o semnificaţie ca substantiv comun, adjectiv sau verb ori că numenclatura locurilor supravieţuieşte dispariţiei unei culturi; împreună îndeosebi cu elementele genetice şi istorice, e de ştiut că relatarea Gherga din această ediţie a lucrării “OrigineaGherga” este mai generoasă în date decât ediţiile anterioare. O imagine de ansamblu, pe continente şi ere convenţionale, marchează principalele prezenţeGherga post-diluviene - ca persoane, în timp şi cu locaţii - aşa după cum se poate observa în tabelul următor (reflectând în emisfera Nordică mişcarea Gherga în istorie urmărind în general traseul solar, de la răsărit spre apus):

“Reţeaua” Gherga a avut ramificaţii în diverse părţi ale lumii; ramurile Gherga de-a lungul timpului au fost uneori contemporane şi cu legături între ele (unii urmaşi ai acelor Gherga există în prezent). “Originea Gherga” este prima introspectivăGherga mai amplă realizată vreodată - ca recuperarea unei istorii pierdute / ori “ţinută sub obroc”, după cum expresiv afirma în 2011 istoricul Neagu Djuvara despre informaţia nerelevată în mod obişnuit - făcută “altfel”, pe o cale nebătătorită până în prezent de cercetările convenţionale (ca de exemplu utilizând completările reciproce ale recentelor date genetice cu vechile date istorice); e un rezumat al unor date mai importante (cu mult loc pentru contribuţii ulterioare - nu subiectiv, ci obiectiv / nu narcisist ori cu gelozie, ci nepărtinitor, fără emoţii), dimensiunile restrânse fiind intenţionat păstrate în comparaţie cu generozitatea tematicii, în scopul uşurării accesibilităţii - nu pe posibilităţile adevărului istoric, ci pe covârşitoarele (prin importanţa lor) şi numeroasele (prin numărul lor) certitudini: multe dovezi probate atât direct, cât şi indirect, fără iluzii de grandoare că ar fi “prea mult”, date fiind numărul mare al oamenilor, vastul spaţiu pe care au trăit şi imensul interval de timp abordat, pluralităţii opiniilor, etc. la o observaţie atentă - din contră - putând fi “prea puţin” (e de remarcat că “Originea Gherga”, acest produs din Banat, prin caracterul său - abordare, amplitudine, etc. - pe glob constituie un început şi în domeniul documentării istorice a evidenţei genetice). Lucrarea “Originea Gherga” are şi un rol educativ, de a explica unele aspecte, distorsionate de timp ori de anumite interese. Împăratul Francez Napoleon Bonaparte spunea odată că “în timp ce gloria e trecătoare, anonimitatea este în schimb eternă” (în acea reflecţie, meritul adevărat nu era ascuns de uitare, cât de “mareea” trivialităţii: “confiscaţi - cum sunt mulţi - de chestiuni personale, se întâmplă să treacă pe lângă opere excepţionale, fără să le vadă” afirma filozoful Român Mircea Eliade / ori - în alt registru - o “armă” a neputinţei fiind zemflemeaua). Această lucrare nu respectă neapărat tiparele istorice consacrate (chipurile “corecte politic”, îndeosebi la nivel naţional, indiferent de ţară), ci urmăreşte în timp “Reţeaua” Gherga pe teren, fiind o creaţie pe uneori bucolică; o particularitate este că deseori face implicitul explicit (căci în lume rar se consemnează ceea ce este presupus ca foarte cunoscut), cu interpretări câteodată specifice subiectului Gherga, cu simbolismul aferent: între acei Gherga existenţi de milenii - menţionaţi istoric - şi actualii Gherga, dovediţi genetic, sunt legături descendente concrete, nu numai simple onomastice (prin lucrare fiind înfăţişate nu modelele “clasice”, ci faptele). În acest compendiu etiologic, deseori abordările sunt şi trans-etnice, în concepţie inter-disciplinară; e adevărat că lucrarea cumulează tot soiul de perspective (uneori cu mari salturi, pentru corelaţii, unele asocieri - în lipsa unor explicaţii mai bune - putând părea surprinzătoare, ca interpretări creative), însă scopul e tocmai de revelare a acestora, fiind legate de Gherga: o colecţie de evidenţe ce necesită explicaţii - în ciuda faptului de exemplu că nu e nevoie de mii de comete ca să fie dovedită existenţa uneia ori pentru demonstrarea existenţei vieţii în Univers nu este necesară găsirea ei pe mii de planete, ci doar pe una - căci nimic nu e întâmplător şi paradoxurile nu trebuie evitate. Referinţele au fost, pe cât posibil, făcute cu raportarea la sursele ştiinţifice, istorice ori culturale cele mai apropiate de evenimentele în cauză iar expertizele (acolo unde s-au impus) au fost - pe cât s-a putut - ale somităţilor de nivelul academicienilor, doctorilor în ştiinţe, etc.: majoritatea expunerilor despreGherga sunt ale terţilor, contribuţia autorului lucrării fiind mai mult în legătură cu înfăţişările lor în secţiunile relevante (în lucrare uneori există citate mai lungi - intenţionate - pentru a oferi posibilitatea directă celor care au scris să-şi exprime munca, fiind cei mai competenţi s-o facă). Ţinând cont de spusa filozofului Aristocles - supranumit / poreclit “Platon”, adică “Spaţiosul” - din secolul IV î.C. că “înţelepţii vorbesc fiindcă au ceva de spus iar proştii pentru că trebuie să spună ceva”, de învăţătura lui Isus Cristos din secolul I despre căutarea adevărului ce aduce libertatea ori de înţelepciunea etnologului şi sociologului Francez Georges Balandier din secolul XX că “a arăta nu înseamnă a informa iar a vedea nu înseamnă a afla” (unora fiindu-le chiar dificil să citească integral ori să înţeleagă prezentul material ce poate frapa, chiar ca provocare mentală), orice observaţii, recenzii, dezvoltări sau adăugări - utile unei alte editări, căci e foarte mult spaţiu pentru participare / povestea fiind unică, originală, fără început şi fără sfârşit, căci poate fi de oriunde şi oricând reluată ori adâncită de către oricine - sunt binevenite pe adresa autorului Eugen.Gherga@gmail.com: lucrarea - fiind o premieră mondială - poate suscita dezbateri fecunde (dar poate lăsa şi cercetătorii de mărunţişuri fără replică); deoarece mulţi oameni s-au specializat în a observa mai degrabă ceea ce e greşit în ceva, autorul aşteaptă cu interes orice ecou argumentat despre ce nu e adevărat în cele expuse, fiind deschis opiniilor oricui despre ceea ce e eronat în lucrare (poate că este deranjantă pentru unii, datorită unor motive de explorat împreună).

Stema Timişoarei

Originea Gherga este un proiect tratând domenii mai rar abordate ori chiar inedite. Reacţiile faţă de prima ediţie din “Originea Gherga” au fost în majoritate pozitive, câteodată cu aprecieri mai comentate faţă de amploarea sa (că e o lucrare captivantă - ca de aventuri - că “inspiră”, că oferă “la liber” informaţii valoroase, că“e o minunată lucrare”, etc. / într-adevăr, oferta informativă din “Originea Gherga” e serioasă, presupunând reacţii corespunzătoare din partea utilizatorilor); negative au fost câteva observaţii despre lungimile unor paragrafe, dificultatea fiind uneori de urmărire a subiectului transversal / “firului roşu”, etc. Recenziile unor distribuitori de cărţi pe Internet au exprimat consideraţii despre lucrare ca: “Originea Gherga este o carte perfectă, este frumoasă şi când vei avea timpul necesar nu ezita să o citeşti, deoarece este o carte bună şi nu o pierdere de vreme cu cititul ei. Putem spune cu certitudine ca Originea Gherga este o carte excelentă - o poţi citi acum online, gratis. Oricare ar fi visul tau, citeşte Originea Gherga - poate fi un liant de la visul tău către un vis împlinit. Ştiai că Originea Gherga este o carte care pune ideile autorului în valoare şi care te îmbie să citeşti sau să înveţi tainele dezvăluite de autor? Este mai uşor să visezi decât să citeşti şi e mult mai uşor să citeşti decât să scrii, de aceea munca pentru o carte cum este OrigineaGherga poate dura câteva luni, de ce nu şi ani iar citirea ei mult mai puţin. OrigineaGherga este o carte care trebuie citită şi care nu ar trebui să lipsească din cultura generală a fiecăruia. Numai citind putem învăţa iar cartea Originea Gherga este o resursă excelentă pentru cei care vor să-şi îmbogăţească cultura generală. Cei care au citit cartea Originea Gherga au aflat părerea autorului despre subiectul tratat în această carte. Cartea Originea Gherga poate fi considerată o resursă educaţională excelentă şi poate fi folosită pentru lecturare şi învăţare. Descoperă cartea OrigineaGherga şi informaţiile utile pe care aceasta le conţine. Delectează-te citind cartea Originea Gherga şi nu vei regreta că ai făcut acest pas. Timpul este aşa preţios, încât nu-l mai pierde şi citeşte Originea Gherga.”
Curând după afişarea pe Internet a lucrării (la mijlocul lunii august 2011 a fost sub formă de carte şi la sfârşitul lunii septembrie 2011 a fost ca blog), contorizările au înregistrat mii de vizite pe blog şi sute de descărcări integrale ale cărţii: cei mai mulţi cititori au fost din România, Statele Unite ale Americii, Rusia, Grecia, Finlanda, etc. Această ediţie este actualizată la nivelul anului 2013, urmând şi opiniile speciale ale unor licenţiaţi (în istorie / ca Dan Nicolaescu din Timişoara, în medicină / ca Dr. Oana Gavriliuc din Timişoara, care - cronologic - au făcut şi primele aprecieri despre aspectele calitative şi cantitative ale lucrării “Originea Gherga”), ş.a.; printre remarcile imediat după lansare au fost:

· 28 IX 2011 Dr. Gabriela Grosseck, conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Psihologie, Universitatea de Vest din Timişoara: “Susţin Originea Gherga”

· 28 IX 2011 Eeva Lehtinen, Finlanda: “Acum trebuie să învăţ Româna, ar fi grozav s-o înţeleg”

· 28 IX 2011 Duşan Baiski, administratorul Enciclopediei Banatului “Banaterra”: “Felicitări pentru lucrare!”

· 29 IX 2011 Romina Matei, preşedinte Youth Express Network: “Foarte tare - felicitări! Am aruncat un ochi pe text şi informaţie şi e super!”

· 30 IX 2011 Oana Neştian, manager de proiecte, Institutul Intercultural Timişoara: “Sunt incitată să citesc tot”

· 2 X 2011 Dr. Mariana Brandl-Gherga, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Vest din Timişoara: “Vă felicit pentru această trudă nobilă. Cu stimă”

· 3 X 2011 Stelian Toza, preşedintele Armânilor din Banat: “Superb. Fac reclamă pe Forumul Mondial Armân”

· ş.a. (unii apărând în textul lucrării)

În imaginea următoare este captura contorului blogului în octombrie 2011 (prima lună de funcţionare pe Internet):

Unele părţi din “Originea Gherga” au fost preluate de alte domenii Internet, ca de exemplu “Cotele Dunării”, “Eparhia Ortodoxă Română din Ungaria”, “Independenţa”, “Harta comorii”, “Răcari”, “România - o ţară minunată”, etc.; inclusiv ediţia Română din 2012 “Who’s Who” - realizată şi pe hârtie - face reclamă blogului. De la apariţia lucrării “Originea Gherga” şi până în prezent, conţinutul său în forma integrală de carte s-a bucurat de găzduire pe domeniile Internet ale celei mai mari biblioteci virtuale din lume www.scribd.com, Enciclopedia Banatuluiwww.banaterra.eu, Institutul Intercultural Timişoara www.intercultural.ro/og, etc.

Sângele Gherga

Templul Anatolian Gherga

Sângele a fost mereu considerat important ca asigurând viaţa iar în vechime - pentru comuniunea cu divinul - s-au practicat felurite sacrificii sângeroase. Relativ recent, analizele genetice au confirmat atât unele tradiţii şi mituri multi-milenare, cât şi probele istorice, respectiv dovezile arheologice: variaţia genetică de pildă măsurată de Cavalli Sforza pentru Academia Americană de Ştiinţe în 1997 faţă de spaţiul Antic Grec al mileniului I î.C. - în care Gherga a existat, cu Templu personal vizibil şi acum în V Turciei - indică pe prima dintre cele 7 trepte de evaluare similaritatea Nordului extrem European cu Anatolia, Canaan, etc. (vecinii din imediata apropiere de Anticul spaţiu Grec):

Variaţia genetică faţă de Grecia Antică

Se ştie că regenerarea trupului uman - de la care Gherga nu face excepţie - este prin reînoirea integrală a celulelor în cicluri de aproximativ 7 ani, organismul “acordându-se” cu toate cele 3 bioritmuri (fizic, emoţional, intelectual) o dată lacirca 248 zile, interval care a fost numit an “biologic” - deci deosebit de anul “calendaristic” al celor 365 zile (bisectul având 366 zile).

Răspândirea actuală în Europa a grupului geneticN

Sângele dintotdeauna a fost considerat drept vehiculul informaţiei (transmisă prin fluidul vital). Grupele sanguine - la fel ca şi culorile pielii, ochilor, părului, etc. - n-au mare importanţă, căci determinarea este binară (dată doar de părinţi), astfel încât în timp Gherga-nii au putut avea oricare sânge: cel mai vechi O I (al vânătorilor), Antic A II (de la agricultori), cel apărut la Barbari B III sau combinaţia Medievală AB IV; acestea sunt de altfel în ordine nu numai cronologică, ci şi procentele de răspândire ale lor pe glob în prezent, denumirile fiind preluate de la Cehul Jan Jansky prin cifre Romane (1907) şi de la Austriacul Karl Landsteiner (1930) prin litere Latine.

Culorile pieilor oamenilor

Spre exemplu, harta din 1940 a culorii pielii oamenilor arăta ca anterior ei cu milenii, aşezarea oamenilor devenind destul de stabilă după Potop; pierderea culorii pielii nu este specifică unei populaţii anume, ci variază cu latitudinea: pielea cea mai închisă la culoare se găseşte în apropierea Ecuatorului iar cea mai deschisă la culoare în apropierea polilor (cazul scandinavilor în N Europei şi al boşimanilor în S Africii), caracteristicile evoluând în corelaţie direct cu intensitatea luminii solare. Pe harta următoare - realizată de un satelit - se poate vedea intensitatea radiaţiei ultraviolete:

Radiaţia ultravioletă

Melanina - pigmentul pielii - este un ecran natural şi prezenţa sa în pielea închisă la culoare serveşte drept protecţie împotriva razelor ultraviolete, ce provoacă arsuri ori cancere ale pielii. Variaţiile semnificative între populaţii rezultă din adaptarea la climă. La fel în timp s-a păstrat în Europa proporţia craniilor, în răsărit fiind în general mai mari decât în apus (S = Epoca Pietrei, J = Epoca Fierului, N = prezent):

Mărimile craniilor Europenilor

Este de ştiut că în timp creierul uman şi-a micşorat dimensiunile (deoarece schimbările comportamentului conduc la adaptări fizice şi mentale, nu invers); reacţia la stresul supravieţuirii a fost motorul cel mai puternic al dezvoltării mentale, conducând la moduri de gândire şi de existenţă inovatoare, cumulative (accelerate brusc în ultimele 10 milenii). Media staturii Europenilor variază însă mult - acum fiind de la cea mai scundă printre Laponi până la cea mai mare printre Muntenegreni - înălţimea în general fiind influenţată de adaptabilitatea la mediu, incluzând temperatura medie, puterea gravitaţională a zonei de trai, hrana şi alte condiţii: doar în câteva generaţii persoanele din regiunile mai calde devin mai înalte, cu braţele şi picioarele mai lungi, pentru a li se permite pierderea mai rapidă a căldurii (cele din regiunile reci devin mai scunde, având braţele şi picioarele mai scurte, pentru a-şi putea păstra mai bine căldura trupului); în SE European, statura înaltă Ghergană a corespuns acelui model, fiind a celor ajunşi în zonă din răcoarea ultimei glaciaţiuni, prin coborârea din munţii nodului Pamirului ori ajunşi dinspre Nord, din Siberia (pe glob, cele mai înalte persoane sunt la izvoarele Nilului, mai ales în Burundi).

Culorile părului Europenilor

Spre deosebire de acestea, hărţile Europene recente - la început de mileniu III - a culorii părului, respectiv a culorii ochilor (următoarea), reflectă doar tipul majoritar / şi sunt foarte diferite faţă de cele din trecutul îndepărtat; e de ştiut că din cele mai vechi timpuri, în multe culturi, oamenii purtau părul foarte lung - tăierea fiind considerată de rău augur - femeile având părul câteodată până la călcâie iar bărbaţii bărbi lungi până la brâu (de exemplu, la începutul mileniului I î.C., Grecul Hesiod în “Catalogul Femeilor” - papirusul 98 păstrat în Muzeul din Berlin / Germania - făcea referire la “părul bogat al lui Gorga” / desigur Gherga, căci ei erau din acelaşi oraş V Anatolian Cume, populat de Gherghini). În vechime se considera că podoaba capilară reflecta omul, pletele fiind unite de om prin legături de simpatie (derivând astfel cultul moaştelor, începând cu şuviţele de păr); tăierea părului era ca o capitulare, însemnând renunţarea la propria personalitate: femeile îşi ascundeau părul ca să nu fie ispititoare datorită puterii de seducere - ori “vrăjire” - ce putea fi emanată, până în prezent rămânând tradiţiile Evreicelor, creştinelor, musulmanelor, ş.a. de a-şi acoperi părul, îndeosebi la serviciile religioase.

Culorile ochilor Europenilor

Ochii Mongoloizi sunt utili în zonele reci: adaptarea la condiţiile de vânt îngheţat, împotriva viscolului, etc. este cu un pliu suplimentar al pielii - având rol protector - deasupra pleoapelor. Majoritatea Caucazienilor au la naştere ochi albaştri datorită cantităţii scăzute de melanină, pigment a cărui concentraţie la nivelul irisului creşte după primii ani de viaţă. Metamorfozele înfăţişărilor se petrec în cursul vieţii fiecăruia, uneori în cote puternice; ca exemple, iată şi transformări ale BănăţenilorGherga - tată şi fiu - de la copii blonzi la maturi şateni:

Hărţile înfăţişând culorile ochilor şi părului corespund geografic prin distribuţie cu actuala răspândire genetică Gherga, fiind evidentă accentuarea multidimensional consolidată şi de repartiţia lingvistică (cu albastru sunt limbile Indo-Europene, cu galben sunt limbile Uralice / Fino-Ugre iar cu gri sunt limbile Altaice):

Răspândirea actuală în Europa a familiilor lingvistice

În Europa, Fino-Ugrii separă Slavii de Germanici, în Panonia în plus Maghiarii (parte a ramurii Fino-Ugre) fiind vecini şi cu Românii - Latinii cei mai răsăriteni - printre care există Gherga. În 1988, Americanul Robert Sokal de la Universitatea de Stat din New York a indicat într-un model tridimensional proximităţile genetice dintre principalele familii lingvistice Europene pe axe reprezentând răspândirea, respectiv (pe înălţime) mărimea asemănării lor:

Mai mulţi savanţi, printre care în 1958 hematologul Britanic Arthur Mourant, au observat la Laponi cea mai neobişnuită distribuţie de homozigoţi nu numai de pe continent, ci din lume (apariţie frecventă acolo de exemplu la aproape jumătate din populaţia cu sângele A II, pe harta următoare cu culoare închisă):

Distribuţia alelei P2 în Europa

Prin alelă se înţelege una din multiplele forme pe care le poate avea o genă (gena este un segment specific al acidului dezoxiribonucleic ce determină expresia fenotipică a unui caracter); alela heterozigotă determină boli genetice ce se transmit de-a lungul generaţiilor după modul dominant iar cea homozigotă e recesivă: spre comparaţie, caractere dominante pot fi ochii drepţi, pleoapele mari, părul închis, pielea închisă la culoare iar respectivele caractere recesive pot fi ochii piezişi, pleoapele mici, părul deschis şi pielea deschisă la culoare. Structura acidului dezoxiribonucleic are 2 spirale răsucite una în jurul celeilalte; fiecare spirală reprezintă un lanţ lung (polimer) de nucleotide ce se repetă: adenina, citozina, guanina şi timina. Cele 2 spirale conţin informaţii complementare: adenina formează legături de hidrogen doar cu timina iar citozina doar cu guanina. Grupul genetic N al Gherga e definit de polimorfism uninucleotidic, adică are o variaţie de la guanină la adenină - numită mutaţia 231 în cromozomul patern - care a apărut la strămoşul comun al tuturor celor aparţinând azi grupului genetic N; e de reţinut că în 1995 geneticienii de la Universitatea din Salonic au cercetat frecvenţa neobişnuit de crescută a alelei P2 constatată în N republicii Elene faţă de restul ţării: acelaşi indicator genetic P2 existent şi în N Scandinav. Despre “efectul de fondator”, genetica prezintă că atunci când o colonie nou formată este mică, fondatorii pot afecta puternic constituţia genetică a populaţiei departe în viitor: în populaţia rămasă cu un efectiv redus timp de mai multe generaţii, alelele prezente relativ rar la început au evoluat spre extremă, o anume alelă având posibilitatea răspândirii frecvente în majoritatea indigenilor. Despre “efectul de fondator în serie”, genetica afirmă că a apărut atunci când populaţiile au migrat pe distanţe lungi (de obicei mişcări rapide, urmate de perioade de sedentarizare): populaţia fiecărei migraţii transporta doar un subset al diversităţii genetice ce caracteriza migraţia anterioară şi ca rezultate, diferenţele genetice au crescut în raport cu distanţele geografice, aşa cum au fost descrise de modelul “izolării prin distanţă”. Migraţia oamenilor în afara Africii s-a caracterizat prin “efectul de fondator în serie” (Africa are şi acum cea mai mare diversitate genetică); după migrarea iniţială din Africa, subcontinentul Indian a fost primul punct major de sedenterizare (India e pe locul 2 al diversităţii genetice): în general, diversitatea genetică Indiană este un subset al diversităţii genetice Africane, la fel cum diversitatea genetică în afara lor este un subset al celei din India.

Fiecare grupă de sânge are o specificitate biologică, atât de structură cât şi de manifestare, indiferent dacă analiza e “matematică” sau “organică”. Sunt 4 grupe sanguine dar există multe subgrupe sanguine (grupele sanguine sunt determinate de membranele globulelor roşii). O repartizare în subgrupe - cea mai cunoscută - este cea care are la bază Rh-ul / purtătorul de oxigen din sânge: negativ (adică având predominant cupru, fiind la circa 15% din indivizii umani, în Europa cele mai mici valori existând printre Laponi) sau pozitiv (adică având predominant fier, la aproximativ 85% din indivizii umani). O altă repartizare este în funcţie de statutul de secretor (cam 80% din populaţie posedă antigenul întâlnit în majoritatea secreţiilor organismului: salivă, spermă, etc.) sau statutul de nesecretor (până la 20% din populaţie are antigenul întâlnit strict la nivelul sângelui). Sunt şi alte repartizări care tind să diversifice mai mult sau mai puţin semnificativ cele 4 grupe sanguine de bază, să “creeze” indubitabil un “particular” din ce în ce mai bine precizat; fiecare dintre elementele de particularizare este înglobat într-o medie dată de practicile şi linia cercetărilor ce au loc permanent la nivel medical, psihologic şi chiar zodiacal, în sensul că oamenii au fost creaţi pentru a rezista unei abordări de medie: trupul permite de multe ori “corectări” / “retuşuri” ale erorilor de estimare de la medie la particular. Medicina actuală - chiar supertehnologizată - depinde de acumulări de observaţii efectuate de practicieni într-o perioadă de timp mai mult sau mai puţin îndelungată, toate aceste observaţii fiind concentrate şi sintetizate pentru a avea o rezultantă generală cât mai viabilă pentru un grup cât mai mare de oameni, în baza unor proceduri bine stabilite. Sângele reprezintă toate valorile “întrupate” în viaţă, precum şi tot ceea ce este legat de frumuseţe, generozitate, elevare (fără a uita de simbolistica generală a culorii roşii); de multe ori el este considerat a fi ceva fundamental precum însăşi creaţia (din punct de vedere natural şi religios fiind considerat a fi chiar viaţa iar din punct de vedere medical reprezentând semnătura strămoşilor transmisă pe lungul drum al istoriei). Mai mult, pretutindeni, el este considerat a fi vehiculul de principiu al re/generării. Sângele mai corespunde şi căldurii vitale şi trupeşti, precum şi pasiunilor; fie prin asociere, fie axiomatic, sângele este vehiculul sufletului, ajungând a fi considerat simbolul comuniunii prin sânge sau al legăturii de înfeudare prin jurământul sângelui: rudenia “de sânge”, “legăturile de sânge”, “legământul de sânge” - întâlnite la toate popoarele. Magia sângelui a apărut odată cu omul, civilizaţiile, triburile, monarhiile, elementarele legături de rudenie şi altele asemenea fiind dovada vie că sângele a stat la baza istoriei şi evoluţiei umanităţii; mai nou (datorită studiilor moderne de medicină, genetică, psihologie, etc.) s-a ajuns până la o simbolistică a sângelui legată de sănătate, longevitate şi vitalitate, precum şi de manifestarile generale de natură psihologică sau de prestaţie intersocială: s-a ajuns până la a se identifica o relaţie directă şi concretă de interpretare a variaţiilor individuale, atât în caz de boală, cât şi în starea sănătoasă. În plus, sângele - prin grupele sanguine şi elementele genetice - a ajuns să fie o măsură de identificare mai sigură decât oricare alta / cum ar fi actele de identitate, cultura, religia, ş.a. (cu utilizare directă în medicina legală şi criminalistică, în determinarea unor comportamente psihologice de bază, etc; în trecut se credea că puterea / “mana” oamenilor se afla în sângele lor, din aşa ceva derivând riturile de sacrificiu sângeros). Străvechiul concept tridimensional uman în perspectivă fizică avea ca referinţă materială trupul iar ca referinţe imateriale lega sinele / sufletul de inimă şi spiritul de creier; de altfel, cercetători moderni ca Americanii Gregg Braden, Lynn McTaggart, Dr. James Oschman şi alţii au reliefat că legea rezonanţei cu universul pentru conectarea la fluxul vieţii se realizează la oameni tridimensional, prin intermediul trupului - adică gene / ADN - inimii şi creierului (măsurătorile arătând că puterea sufletului este mai mare decât a spiritului, deoarece câmpul electromagnetic al inimii este mult mai puternic decât al creierului); faţă de puterea câmpurilor planetei, puterea câmpurilor electromagnetice ale oamenilor (chiar cumulate cu ale tuturor vieţuitoarelor) este însă minisculă. În prezent, filiaţiile sunt atestate genetic şi nu sanguin dar interesante sunt suprapunerile originare ale grupelor de sânge cu traseul şi tipologia Gherga, descrise de specialiştii în zodiac sanguin (profesorul Francez Leone Bourdel a emis ipoteza conform căreia între sânge şi comportamentul psihologic există legături iar matematicianul Japonez Masahiko Nomi le-a studiat statistic, demonstrând că fiecare grupă sanguină corespunde unui caracter precis, metoda sa de caracteriologie fiind acum de pildă frecvent folosită în Japonia şi SUA de către psihologi). În imaginea următoare sunt grupele sanguine majoritare pe glob: cu galben O I, cu roşu A II, cu albastru B III (grupa AB IV fiind minoritară).

Grupa O I

Prima grupă sanguină, O I, este “suprapusă” perioadei de evoluţie a omului spre vârful lanţului trofic şi - totodată - perioadei de alimentaţie preponderent proteică (carnivoră / crudă). Pe atunci, indivizii erau deosebit de bine adaptaţi vieţii în mişcare, în continuu efort, căliţi şi rezistenţi la factorii de mediu (acum suportul fizic s-a deteriorat enorm de mult dar poate fi exploatat în special în domeniile sportive). Predominanţa sa e demnă de luat în seamă la nivelul Africii şi e caracterizată de un sistem imunitar puternic şi bine înzestrat; este grupa de sânge care caracterizează inteligenţa nativă, rezistenţa, îndrăzneala, intuiţia, viclenia şi optimismul înăscut. Oamenii cu această grupă sunt cei mai înclinaţi spre “beneficiile” eforturilor fizice, organismul acestora având un metabolism “de efort” care exploatează bine şi conservă substanţele nutritive, fiind genul care îşi “descarcă” eficient stresul pe fondul efortului fizic, însă aceştia au o intoleranţă ridicată la schimbarea condiţiilor de mediu, dietă, bioritm, etc. - tractul digestiv, sistemul nervos şi sistemul imunitar al acestor persoane fiind deosebit de viguroase dar numai în condiţii de stabilitate şi de “exploatare normală”. Persoanele de grupa O I se simt mult mai bine în condiţiile în care activitatea lor solicită efort fizic, aceasta având darul de a le calma şi de a le mări moralul; ele se bizuie aproape în exclusivitate pe propriile puteri, fiind caracterizate prin mare concentrare, siguranţă, beneficiind de o “completare” a acestor calităţi cu înclinarea spre acţiune şi un dezvoltat simţ al autoconservării, fapt care le propulsează de multe ori în ierarhia socială. (Tipul O I este extravertit, cercetător, coleric şi generos, gelos fără a fi ranchiunos, realist, organizat, concentrat, afectuos, puţin agresiv şi nervos, uneori prea orgolios ori încăpăţânat).Dieta hiperproteică şi hiperlipidică îi determină metabolismul cetonic - optim pentru reacţii rapide şi instinctuale, o altă rezultantă fiind starea de relativă euforie (de neimplicare mai mult sau mai puţin accentuată în “responsabilitatea” vremurilor trăite; acest tip de metabolism este cel care favorizează cel mai bine alcoolismul. Statisticile indică ca deţinătorii grupei O I au acea capacitate necesară liderilor de a intui drumul corect, având simţul conducerii. Este grupa de sânge a celor melodici, care se adaptează cu uşurinţă pretutindeni. Riscurile medicale sunt predispoziţiile evidente către ulcer (în formele gastrice sau duodenale) precum şi spre complicaţii hepatice de genul colecistitelor, hepatitelor, etc. ori spre bolile intestinale inflamatorii cum ar fi colitele, cu o localizare demnă de luat în seamă în special la nivelul colonului; următoarea “pondere” de risc o deţin afecţiunile inflamatorii, în special cele de tip reumatic - care merg foarte uşor până la manifestările cardiacecare ţin de acestea sub forma stenozelor, cardiopatiilor, etc. Pot apărea carenţe vitaminice severe mai ales la nivelul complexului de vitamine B (cu manifestări la nivelul psihomotor - tulburări de atenţie, depresie, hiperactivitate, etc.) sau de vitamina K (favorizând tulburările hemoragipare). Mai pot fi alergiile şi tulburările endocrine (îndeosebi cele tiroidiene, datorită lipsei iodului din alimentaţie - cu “rezultate” directe în ceea ce priveşte supraponderalitatea). Grupa are o uşoară intoleranţă în ceea ce priveşte alimentaţia lactată, fapt ce poate merge până la apariţia afecţiunilor legate de lipsa de calciu / destul de des semnalate.

Grupa A II

În urmă cu 20 de milenii, în Orientul Mijlociu a apărut grupa sanguină A II, datorită şi trecerii omului de la stadiul preponderent de carnivor la cel de omnivor / albii au apărut prin modificarea metabolismului vitaminei D; albilor la început li se atribuiau de către ceilalţi oameni - a căror piele nu era albă - cele mai mari rele (albul este şi în prezent culoarea asociată doliului la mulţi, în special în Asia). Este de remarcat căGherganii ca albi au apărut acum 10 milenii, în Asia Centrală. Necesitatea colaborării indivizilor nou apăruţi a dus la structurarea lor psihologică în sensul interdependenţei oamenilor pe fondul noului regim alimentar. Aglomerarea a născut probleme legate de rezistenţa la boli, fapt ce a dus la creşterea fondului imunologic al acestor indivizi (în prezent, rata de supravieţuire este superioară faţă de cei cu grupa O I), ceea ce i-a făcut să fie recunoscuţi ca mai puternici şi mai utili grupurilor umane şi dezvoltării, asigurând progresul omenirii până la cotele actuale. Grupa este caracterizată prin capacităţi crescute de organizare, abilităţi în sensul planificării şi muncii în echipă, printr-un stil predominant cooperant, răspunzând destul de bine la diverse cerinţe de adaptare în condiţiile în care acestea sunt cunoscute şi acceptate (atât din punct de vedere al organismului, cât şi din punct de vedere intelectual). Membrii săi sunt inteligenţi dar şi lenţi, mai ales dacă sunt puşi în faţa cerinţelor de reacţie rapidă (de aici existând un fond psihologic destul de “înclinat” spre ordine şi societate ordonată). Principalul câştig este legat de o dezvoltare a respectului faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de proprietăţi (comparativ cu fondul psihologic al deţinătorilor de grupa O I, care sunt “necomplexaţi” din acest punct de vedere). Un oarecare dezavantaj al “integrării” este legat de diminuarea capacităţilor de conducere (în care deţinătorii de grupa O I excelează), în favoarea cooperării. Totuşi, sunt capabili de a fi lideri mult mai eficienţi şi mai carismatici decât oricine; au caractere tari, deoarece au tendinţe spre căderile psihice cărora le rezistă mocnit (mai ales că “pun totul la inimă”). Este grupa de sânge a celor armonici, care se dezvoltă şi se împlinesc în măsura în care se găsesc în acord afectiv cu mediul în care trăiesc. Datorită tendinţelor spre statornicie, cei din grupa A II sunt destul de sensibili mai ales în condiţiile schimbărilor de mediu ori de activitate, reacţionând pozitiv doar dacă le este permisă o perioadă de adaptare. (Tipul aparţinând grupei A II este ordonat, stabil, organizat, fidel în dragoste, la care raţiunea însă domină afectivitatea; este tipul dragostei de durată, frecvent pesimist, timid, încercând uneori o lipsă de încredere în sine). Sistemele imune şi toate celelalte componente ale organismului sunt sensibile la schimbări rapide. Stresul este destul de uşor de “căpătat” şi “închiderea” persoanei, lipsa de randament sau altele asemenea sunt destul de “garantate”; la această grupă, el este în directă relaţie cu activităţile intelectuale (producând anxietate cu reacţii de inhibare şi / sau ostracizare de tip protectiv, iritabilitate şi / sau hiperactivitate cu reacţii de cele mai multe ori violente - sociabilitatea ridicată neînsemnând că indivizii A II n-au fost şi printre cei mai buni războinici). O realitate deosebit de importantă pentru posesorii de grupa A II este necesitatea de a îmbina activitatea fizică cu cea psihică; fiind caracterizaţi de isteţime dar şi de sensibilitate, ei sunt cei mai înclinaţi pentru activităţile mentale de tip meditativ atât în sens constructiv, de implicare în viaţa de zi cu zi (cu reacţii de răspuns la stimuli), cât şi în sens direct (cu reacţii de integrare). Reversul în privinţa acestei “puteri” este o mare sensibilitate la “dezintegrarea” sistemelor de valori construite eronat sau neacceptate de societate; dacă aceasta apare şi este “conştientizată”, poate duce la reacţii grave la nivelul organismului, cu efecte din cele mai diverse - cum ar fi prăbuşirea sistemului imunitar (ca un fel de renunţare la luptă), cancer (ca un fel de autodizolvare punitivă), boli cardiovasculare severe (ca un fel de interiorizare a neputinţei proprii), etc. Gherganii cu această grupă de sânge pot fi sensibili la boli ereditare - ca erorile de metabolism - deoarece sunt homozigoţi, adică genele cu aceeaşi funcţie, situate la acelaşi nivel şi purtate de cromozomii aceleiaşi perechi sunt identice (majoritatea umană e heterozigotă).

Grupa B III

Prin amestecul albilor cu galbenii în urmă cu 15 milenii, al locuitorilor stepelor dintre Ural şi Ind, a apărut grupa sanguină B III, care caracterizează începuturile cerinţelor reale de adaptare versatilă a indivizilor umani. Nomazi sau sedentari, ei au fost obligaţi să devină mult mai creativi, mai inventivi, mai practici şi mai tehnici decât înaintaşii lor, fapt ce a dus la apariţia unei linii psihologice clare a deţinătorilor grupei, fiind una a adaptării. În plus, a intervenit o creştere a cerinţelor de rezistenţă fizică (necesară deplasării pe distanţe mari sau a muncii susţinute pentru sedentari). Este grupa de sânge a celor ritmici, perseverenţi, capabili să-şi urmeze drumul fără să sufere prea mult din pricina loviturilor vieţii (sunt pasionali, intuitivi, originali şi creativi, acestei grupe aparţinându-i mulţi artişti; dezinhibaţi, sunt adesea seducători dar sunt imprevizibili, solitari, uneori deprimaţi şi neascultători).Din punct de vedere organic, aceşti oameni beneficiază de capacităţi net superioare tuturor celorlalte grupe sanguine, caracteristice fiind un sistem imunitar cu adevărat puternic, un suport psihologic de adaptare dintre cele mai eficiente şi având sistemul digestiv cel mai flexibil (în comparaţie cu deţinătorii de alte grupe sanguine); totuşi, această “flexibilitate” are reversul ei, deoarece sistemul digestiv tolerant favorizează deficite semnificative la nivelul metabolismului magneziului, cu repercusiuni la nivelul sistemului imunitar - “căderi” imunitare severe. Sedentarii sunt mult mai adaptaţi aglomerărilor, fiind orientaţi spre evoluţie individuală (în detrimentul evoluţiei de grup, a muncii în echipă) iar cei nomazi sunt mult mai pragmatici. Dotaţi cu capacitatea de a suporta privaţiuni şi tensiuni pentru o perioadă de timp îndelungată, au totuşi predispoziţia spre oboseală cronică sau cedări ale sistemului endocrin (în special la nivel pancreatic - cu rezultante diabetice semnificative), mai ales pe fondul dezechilibrării sistemului nervos sau al excesului de efort fizic / caracteristic acestora fiind efortul fizic moderat. Empatici prin excelenţă, deţinătorii de grupa B III au capacitatea de a se înţelege foarte uşor cu cei din jurul lor.

Grupa AB IV

Grupa sanguină AB IV (cea mai nouă şi mai puţin răspândită) este cea a asimilării şi complexităţii, caracterizată prin cea mai bună rezistenţă la boli transmisibile sau boli autoimune dar şi cea mai slabă faţă de cancer sau stress; a luat naştere din amestecul populaţiei albe de grupă sanguină A I cu populaţia nomadă având grupa sanguină B III, după momentul istoric al valurilor migratoare (care au “rupt” graniţele stabilite de societăţile dominante din acea perioadă), fiind grupa complexităţii dar şi a nesiguranţei, caracterizată prin evitarea eforturilor fizice exagerate iar la nivel psihologic marcată de anxietate şi iritabilitate. (Membrii grupei AB IV sunt foarte sensibili, intuitivi, adesea imprevizibili, generoşi, sociabili şi diplomaţi; totuşi, sunt irascibili, indecişi şi uneori ranchiunoşi şi nedisciplinaţi). Pot avea afecţiuni cardiace grave şi anemii greu de controlat. Datorită “fundamentului” bazat pe toate celelalte grupe de sânge, AB IV este deseori numită şi grupa “cameleonică”. Pe planul aptitudinilor, membrii săi sunt foarte dotaţi dar adesea instabili, fiind fie “excelenţi” moştenitori de zestre ai grupelor “iniţiale”, caracterizaţi printr-un răspuns optim la stres în plan spiritual sau fizic, fie “bastarzi” moştenitori ai deficienţelor, integraţi în mediu până la anularea persoanei ori inhibaţi la nivelul activităţilor comunitare; mândri şi spirituali, foarte atrăgători şi populari, au un comportament relativ bizar datorat abordărilor aspectelor vieţii, fără a conştientiza integral consecinţele şi responsabilităţile (de aceea există de multe ori pericolul ca “să aibă 2 feţe” sau să fie uşor interpretaţi a fi lipsiţi de loialitate). Cancerul - mai ales cel gastric - le penalizează imediat erorile de comportament, având o incidenţă crescută, atât prin intermediul dezechilibrelor psihice, cât şi prin ale celor alimentare. Delicateţea posesorilor de grupă AB IV este completată de reala lor înclinaţie spre mister (spre exemplu, a fost identificat ca AB IV sângele de pe giulgiul din Torino).

Combinaţii sanguine

Copilul primeşte grupa sanguină în funcţie de părinţi şi familia poate trece de-a lungul generaţiilor prin toate grupele sanguine. Ceea ce se ştie din bunul simţ popular este împrumutul în sensul că foarte des fiica seamănă tatălui şi fiul mamei iar nepoţii moştenesc evident bunicii iar cu trecerea vârstei diminuarea naturală a metabolismului uman este foarte redusă, cu circa două procente la fiecare deceniu de viaţă. Transfuziile mici de sânge integral sunt în sensul de la O I (donator universal) la AB IV (receptor universal) dar pentru transfuzii mari - mai mult de jumătate de litru - trebuie aceeaşi grupă sanguină / pentru evitarea producerii în exces a anticorpilor.

Compatibilităţi sanguine

http://origineagherga.blogspot.ro/2011/09/originea-gherga.html

xtras din document:

In secolul XVI un rege sarac ar fi însemnat un rege slab, un rege fara putere asupra parlamentului si nobilimii. Henric al -VII-lea este primul rege din dinastia Tudorilor care iubeste banul—banul devenit dupa prabusirea societatii feudale cel mai important factor de desemnare a puterii.
Cu privire la Henric al-VII-lea se nasc doua legende. Prima ne dezvaluie un personaj distant, misterios, un monarh. A doua ne releva un rege avar si suspicios al carui lux a curtii, frumusetea bijuteriilor, hainele sale din materiale alese precum catifeaua si stofa aramie atrageau privirile uimite ale ambasadorilor milanezi si spanioli.
Razboiul Celor doua Roze a avut numeroase efecte. I-a dezgustat pe oraseni si pe tarani de orice fel de anarhie feudala, a slabit nobilimea anglo-normanda, a facut ca numarul marilor seniori sa devina foarte mic. Astfel în parlamentul lui Henric al-VII-lea sunt convocati numai 29 de lorzi temporali iar influenta lor este slaba. Cu toate ca parlamentul a avut o perioada infloritoare, in urma tulburarilor acestea, incepe sa-si piarda din prestigiu. Camera Comunelor nu putea fi aleasa liber decât daca o putere centrala solida îi apara pe alegatori de interventia seniorilor locali. Tudorii se sprijina pe trei clase noi : -gentry—reprezinta totalitatea gentlemen-ilor care traiesc la tara. Cineva putea fi gentleman fara sa fie innobilat si chiar fara sa aiba pamânt feudal. Gentry cuprinde si pe descendentul cavalerului si pe comerciantul bogat.Aceasta clasa are ca limita inferioara un cens funciar.
-yeomen-ii formeaza o clasa rurala inferioara gentry-ului superioara fostilor vilani. Ei sunt indivizi care au cel putin 40 de silingi venit. Ei sunt o clasa care muncesc cu bratele si nu le este nici frica sa lupte.
-comerciantii erau formati din pirati si armatori. Negustorii englezi se duceau sa îsi vânda marfurile (si in special tesaturi) pâna in Rusia.
Henric al-VII-lea îsi da seama ca “viitorul poporului sau era apa”. Astfel Henric al-VII-lea a încurajat foarte mult navigatia construind nave mari cum ar fi: Mary-Fortune, Sweepstake, nave pe care le-a inchiriat comerciantilor. Henric al-VII-lea a inteles ca lupta pentru pietele externe avea sa devina o forma a marii politici engleze. Sprijinul pe care acesta îl va acorda marinei si comertului i-a atras simpatia orasenilor. Sprijinindu-se pe cele trei clase, regale i-a putut domoli pe marii baroni. Stiind ca juriile provinciale erau intimidate de prestigiul fostilor stapani, adusese procesele primejdioase in fata unei Curti a prerogativelor—Camera înstelata.
In timpul lui Henric al-VII-lea parlamentul nu a fost convocat decât de sapte ori. Regele nu guverna decât asistat de Consiliul sau format din oraseni educati in universitati. Din cauza ca nu exista birocratie centrala, Curtea si regele nu pot guverna decât utilizând în comitate si tîrguri reteaua strânsa a institutiilor locale. Societatea în secolul al-XVI-lea are datoria sa întretina viata infirmilor, a batranilor, a orbilor si a nebunilor. Bogatii construiau case gratuite pentru saraci. Batranilor fara nici un venit parohia trebuia sa le plateasca o pensie. Daca intr-o parohie numarul saracilor facea insuportabila greutatea lor, se întampla ca o parohie mai bogata sa primeasca ordinul sa o ajute pe cea vecina. Squire-ul avea datoria sa accepte functia de judecator de pace. Judecatorul de pace nu era ales ci numit de rege. El era o legatura intre parohie si comitat. De patru ori pe an participa la sesiuni în orasul capitala a comitatului. Rolul sau era foarte mare si era in acelasi timp reprezentant al puterii centrale si o putere locala independenta fata de guvernare. La început au existat doar sase judecatori de fiecare comitat, mai târziu numarul lor crescând (39 în 1635). Sub dinastia Tudorilor se va transforma atat regimul politic cât si aparatul sau intelectual si spiritual. Efectele pe care le au Renasterea italiana si reforma germana sunt destul de cautate. Tinerii sunt interesati de Savonarola si de Marsilio Ficino . Caracterele nationale sunt de pe acum definite. Senzualitatea marilor italieni, dragostea lor pasionanta pentru tablouri si statui, papii umanisti si prea înclinati spre cele umane toate acestea îi scandalizeaza pe tineri. De-a lungul istoriei lor, englezii desi erau atrasi de civilizatiile mediteraniene, vor considera ca aceste atractii sunt o ispita diavoleasca.

Enigmatic History

joi, 16 mai 2013

Disolutia etnică - Răspândirea oamenilor

Europa privită din viitor

Hrana vie

Duda a pus mâna pe Casa Regală

Nu poti multiplica bogatia divizand-o !

Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg

Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL

Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul

Fii propriul tău nutriționist

Maya ramane o civilizatie misterioasa

Slăbești daca esti motivat

Serbet de ciocolata

Medicament retras - folosit în diabet

Brexit-ul - Spaima Europei

Virusul Misterios

Sistemele solare - apă caldă

Aparitia starii de insolventa

TRUMP ESTE PRESEDINTE

Sângele Gherga

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog