Enigmatic History: Ţara Canaanului

Se afișează postările cu eticheta Ţara Canaanului. Afișați toate postările

duminică, 24 iulie 2016

Porţi către lumea Shambaleiei

În România există porţi către lumea cea tainică a Shambalei

Shambala supranumită Centrul Spiritual al planetei

DE CE SĂ MERGEŢI PÂNĂ ÎN TIBET PENTRU A CĂUTA CEEA CE DEJA ACOLO NU MAI EXISTĂ? OCCIDENTUL A PROIECTAT VREO TREI SECOLE ASUPRA TIBETULUI TOATE NĂZUINŢELE SALE CĂTRE O LUME SPIRITUALĂ TAINICĂ ŞI ASCUNSĂ, FERITĂ DE GRIJI ŞI PERICOLE.

Pentru yoghinii occidentali, Tibetul exercită o fascinaţie greu de egalat. Realitatea Tibetului este cu totul alta. Acum, cel puţin, Tibetul este o ţară complet devastată din punct de vedere spiritual. În schimb, în întreaga lume există nenumărate focare spirituale, unele latente, altele încă vii, unele chiar foarte intense, care ne pot pune în legătură cu tărâmul cel tainic al înţelepţilor, Shambala.

În România există multe astfel de focare active, care sunt veritabile porţi permanent deschise, care ne permit să translatăm în lumea Shambalei şi să intrăm în stare de comuniune profundă cu această lume.

Vezi și

Comuniunea noastră cu lumea Shambalei se poate realiza în diferite forme. Într-o stare de comuniune spirituală telepatică, preponderent afectivă sau mentală, vom simţi apariţia unor stări speciale sau a unor idei inspirate de tărâmul cel tainic al Shambalei; este posibil să nu se manifeste percepţii astrale clare (imagini, sunete etc), dar intensitatea trăirilor profund pozitive care apar atunci, precum şi remanenţa lor, ne vor convinge în timp că este vorba de fenomene autentice. Putem reuşi de asemenea proiecţii astrale în care să ne proiectăm cu toate simţurile sau măcar o parte dintre ele, astfel încât să percepem şi imagini, sunete, mirosuri, arome sau atingeri din Shambala. Trebuie să fim foarte lucizi şi să urmărim în timp să ne obiectivăm şi să ne confirmăm aceste percepţii, conform informaţiilor spirituale pe care le avem.

Proiecţia în timp (în trecut, în acest caz) este de fapt o proiecţie în memoria magnetică universală, AKASHA, acolo unde sunt înregistrate fidel absolut toate evenimentele care au avut loc vreodată pe planeta noastră (şi în întreg universul). Vă puteţi imagina AKASHA ca pe nişte imense arhive celeste. Pentru a avea acces în AKASHA este esenţială dinamizarea centrului de forţă vishuddha chakra. Ne ajută de asemenea foarte mult, pentru a selecta cu precizie destinaţia proiecţiilor noastre în timp, dinamizarea foarte intensă a lui ajna chakra. Atunci când ne aflăm într-un anumit loc cu o încărcătură spirituală specială, ne ajută foarte mult faptul de a atinge cu mâna stângă vestigiile istorice care există acolo (o piatră, o coloană, o statuie).

SARMISEGETUZA

În complexul de la Sarmisegetuza, cel mai încărcat loc din punctul de vedere al rezonanţei cu Shambala este chiar „Soarele de andezit” sau discul solar. În zonă se remarcă o încărcare vitală cu totul şi cu totul excepţională, evidenţiată şi de dimensiunea mult peste medie a arborilor şi a vegetaţiei din jurul sanctuarului dacic. Acesta este un loc extraordinar pentru a realiza proiecţii în timp, mai ales dacă nu avem idei preconcepute în ceea ce priveşte tradiţia spirituală dacică – pentru că adevărata tradiţie care a înflorit pe aceste meleaguri este cu mult mai veche decât datele vehiculate de istoria convenţională.

„Am simţit foarte clar că deasupra discului de piatră era un tub ascendent luminos pe care eu l-am perceput atunci precum o poartă care se deschide. Şi acolo, în interiorul acelui tub, erau valabile cu totul alt fel de legi ale timpului şi ale spaţiului, totul era complet diferit de tot ceea ce ştiam sau am simţit eu vreodată. Mi se părea atunci evident faptul că pot să ajung oricând doresc, imediat, în Shambala, mi se părea că pot întinde mâna şi să ating acea lume, că pot vorbi cu fiinţele care trăiesc acolo. Mă simţeam invincibil şi nemuritor, una cu pământul şi cu stelele”. (Horia, 45 ani)

„De câte ori ajung la sanctuarul de la Sarmisegetuza am sentimentul că aş vrea să rămân acolo pentru totdeauna şi că aş putea rămâne mereu acolo, căci acolo este tot ceea ce îmi doresc. Ceea ce simt mai ales este o nevoie organică de-a dreptul covârşitoare de a atinge discul solar, de a mă lipi de el, de a mă întinde de exemplu pe acest disc. Atunci am certitudinea că sunt pe de o parte în deplină siguranţă şi pe de altă parte că sunt conectată la un fel de baterie vitală care mă încarcă cu forţa vieţii. De asemenea, atunci eu vorbesc în inima mea în mod tainic cu Regele Shambalei şi pentru mine acest dialog este dincolo de orice îndoială. De oricâte ori vreau să intru în stare de comuniune tainică cu Regele Lumii din Shambala, pentru mine este suficient să evoc foarte intens momentele în care ating piatra acelui disc de la Sarmisegetuza”. (Andreia, 26 ani)

SFINXUL DIN BUCEGI

Un alt focar tainic de putere care ne permite să intrăm în rezonanţă cu Shambala este Sfinxul din Bucegi, chiar corpul de piatră al Sfinxului şi mai ales „capul” său. Deşi se consideră în general că acesta este numai o stâncă modelată într-un mod mai special de ploaie, zăpezi şi vânt de-a lungul a milioane de ani, Sfinxul din Bucegi este totuşi învăluit în mister. Roca din vârful Sfinxului este foarte diferită de rocile existente în zonă şi, se spune, este similară cu cea din care este făcut Sfinxul din Egipt. Dacă vom realiza în această zonă proiecţii în trecutul îndepărtat vom putea pătrunde cu uşurinţă într-o perioadă fascinantă a miturilor, în Vârsta de Aur a umanităţii, de unde răzbat până la noi ecourile unei sacralităţi dincolo de cuvinte. Pe atunci oamenii erau asemenea zeilor şi nu erau deloc limitaţi la existenţa în această lume fizică.

Totul părea să vină către mine precum o cascadă luminoasă care pornea de undeva din negura timpului. Mă simţeam eu însumi precum un fel de stea, o fiinţă gigantică dilatată în cosmos, trăind undeva în sfera marilor adevăruri universale (în planul cauzal, n.n.). Şi Sfinxul era precum un Mare Spirit aflat undeva în inima lumii. Aveam sentimentul foarte clar al lucrurilor măreţe care s-au petrecut acolo, al fiinţelor de lumină care au trăit pe aceste meleaguri. Totul era sub semnul luminii, sub semnul Soarelui şi al înţelepciunii. Acest Mare Spirit al Sfinxului din Bucegi părea în mod covârşitor pentru mine a fi undeva înafara timpului şi mult deasupra noastră. Părea a fi protectorul nostru al tuturor şi părintele nostru.” (Mihai, 35 ani)

Era ger şi se stârnise o furtună de zăpadă; ne-am aşezat într-un fel de cerc, eram patru prieteni pe care un imbold dincolo de puterea noastră de înţelegere ne îndemnase să mergem atunci la Sfinx să medităm. Imediat s-a creat între noi un fel de vortex de energie foarte puternic care parcă radia căldură, şi acea energie ne-a propulsat cu forţă într-o lume a liniştii şi armoniei, într-o lume unde era foarte multă lumină şi frumuseţe, aveam senzaţia unei bunătăţi şi bucurii divine care pluteau în aer şi am ştiut fără nici un dubiu că suntem în Shambala. Interesant a fost faptul că eram împreună cu toţii şi acolo, în Shambala, şi ne-am îndreptat împreună către un fel de templu minunat şi fastuos unde ne-a întâmpinat Regele Lumii şi ne-a numit „Cavaleri” ai lui. Nu am reuşit să îi vedem chipul, dar eram siguri că este chiar el, Regele Shambalei, şi că el era cel care ne-a chemat acolo la Sfinx pentru a putea mai uşor să intrăm în legătură cu el.” (Daniel, 30 ani)

VÂRFUL OMU

Conexiunea acestui loc special cu lumea Shambalei este directă, prin simbolismul de centru, axă a lumii sau buric al pământului care este asociat în tradiţia românească acestui loc cu totul extraordinar.

„Vedeam parcă în faţa mea, în ceaţă, un şir de oameni tineri şi frumoşi îmbrăcaţi în alb. Ei păreau a aparţine unei tradiţii imemoriale, sau poate unei alte lumi. I-am urmat cu toată fiinţa mea şi am simţit că păşesc în miracol, undeva într-o lume a ritualurilor şi spiritualităţii, într-o lume a Soarelui şi a Luminii. Apăruse de undeva de nicăieri Soarele şi era foarte aproape de mine; încercând să îl privesc am realizat că de fapt acolo între Soare şi mine era de fapt o prezenţă plină de putere şi orbitor de luminoasă. Poate că de fapt era acea prezenţă cea pe care eu o asociam cu Soarele. Fiinţa aceea mi-a spus că este Regele Shambalei. Mi-a spus că va veni curând o vreme când şi Pământul va deveni un loc sacru, va deveni un tărâm al luminii. Ceea ce am simţit atunci şi mi-a rămas apoi cel mai intens în amintire este senzaţia de purificare intensă a inimii şi a minţii. Parcă aveam un fel de cristal în cap şi un fel de foc în inimă.” (Maria, 32 ani)

PEŞTERA IALOMIŢEI

Un alt loc sacru al tradiţiei sprirituale dacice străvechi. Legendele asociază mari mistere cu această peşteră, se spune că aici aveau loc iniţierile dacice şi unii cred că aceasta era peştera lui Zamolxe. Chiar şi printre călugării care locuiesc acolo la schit în ultimii ani circulă poveşti despre pasaje tainice prin care se poate trece direct în Shambala, lumea nevăzută a înţelepţilor…

„Eram un grup destul de mare şi am meditat în întuneric perfect. La început acest lucru era inconfortabil, dar cu timpul am început să percep întunericul ca pe ceva viu, cald şi chiar uşor luminos. Am început să mă simt din ce în ce mai sigur pe mine şi protejat. Sinţeam că acel întuneric este un fel de barieră din ce în ce mai fragilă între mine şi alte lumi. Mi-am dorit atunci foarte intens, din tot sufletul, să translatez în lumea Shambalei. Lăuntric, a fost ca un fel de aruncare, ca şi cum m-am aruncat cu pieptul înainte pentru a sparge acea barieră subtilă. Am simţit imediat cum ea s-a rupt şi apoi instantaneu am fost catapultat într-o lume plină de lumină şi culoare. Am certitudinea că aceasta a fost o proiecţie autentică în lumea Shambalei, pentru că ulterior am avut posibilitatea să experimentez foarte mult în diferite circumstanţe proiecţii astrale în Shambala.” (Bogdan, 25 ani)

Lângă Peştera Ialomiţei mai există o mică peşteră unde mai mulţi yoghini au mers să realizeze meditaţii, în special urmărind comuniunea cu lumea Shambalei.

„Am fost să medităm în această peşteră împreună cu un grup de prieteni, trei dintre noi eram înăuntru şi meditam, iar ceilalţi doi erau la intrarea peşterii şi se odihneau. La un moment dat am început să auzim voci – toţi cei trei care eram în peşteră şi meditam am avut aceleaşi percepţii cu o acureteţe şi similitudine uluitoare pentru noi. Se auzeau deci tot felul de voci în special bărbăteşti, ca şi cum erau mai mulţi oameni ştrânşi la o adunare. Vocile se auzeau din ce în ce mai aproape, noi la început am crezut chiar că era cineva la intrarea peşterii şi apoi că au intrat în peşteră, dar colegii noştri de afară ne-au asigurat de faptul că nu fusese nimeni şi că ei au menţinut o linişte perfectă. Ne-am dat seama apoi că nu înţelegem limba în care vorbesc acei oameni, deşi ne părea foarte familiară. Apoi s-a făcut brusc linişte şi apoi la un moment dat a început un fel de ritual însoţit de incantaţii care practic ne-au indus la toţi o stare de transă pentru câteva ore. Eram siguri, nu ştiam de ce, că e vorba de un ritual pentru pacea pe Pământ(…) În noaptea aceea am dormit cu toţii la gura peşterii şi am avut vise extraordinar de frumoase, în care se făcea că hoinăream prin lumea Shambalei.” (Cristina, 30 ani)

INSULA ŞERPILOR

Este un loc privilegiat unde, se spune, a existat un templu închinat lui Apollo pe care însă ruşii l-au demontat piatră cu piatră şi au transportat bucăţile la Moscova în secolul XIX şi astfel vestigiile au dispărut complet. Insula Şerpilor sau Insula Albă este strâns legată de tradiţia Shambalei şi, din acest punct de vedere, faptul că administraţia Constantinescu a cedat în mod absurd această insulă Ucrainei este cel puţin bizar. Deşi acum acolo nu mai este nimic, probabil memoria vremurilor trecute ne va descoperi multe taine atunci când va fi din nou permis să se viziteze această insulă

Mesajul esenţial al Shambalei este acela că realizarea spirituală supremă, eliberarea spirituală ultimă, nu este un scop abstract, de neatins, ci poate fi obţinut prin aspiraţie sinceră şi efort spiritual susţinut chiar aici şi acum. Aceasta este învăţătura Shambalei. Shambala este precum un Soare spiritual în jurul căruia gravitează întreaga înţelepciune planetară: toate marile religii, toate marile tradiţii iniţiatice, curentele esoterice divin inspirate, toate şcolile şi căile spirituale autentice sunt inspirate de Shambala. De aceea, Shambala este supranumită Centrul Spiritual al planetei noastre.

Acest centru spiritual nu este totuşi localizat în planul fizic, deci propriu-zis pe Pământ, ci într-o dimensiune subtilă paralelă, mai precis în planul eteric, care coexistă în simultaneitate cu universul fizic. Acest aşa-numit plan eteric este dimensiunea subtilă cea mai apropiată, ca frecvenţă de vibraţie, de planul fizic, şi astfel se explică faptul că fiinţele din Shambala pot acţiona instantaneu, cu o mare putere şi un foarte mare impact, în planul fizic. Planul eteric poate fi considerat ca aflându-se la limita inferioară (ca frecvenţă de vibraţie) a universului astral, şi este acea dimensiune intermediară care face legătura dintre planul fizic şi universul astral.Comunicarea dintre lumea Shambalei şi lumea fizică a planetei noastre este permanentă şi vie, chiar dacă foarte puţini dintre locuitorii planetei noastre sunt conştienţi de aceasta. Există, desigur, şi perioade mai „întunecate” ale istoriei, şi atunci lumea Shambalei este ocultată, ascunsă, prea puţin cunoscută de oameni. Tradiţional însă se afirmă că, în perioadele de înflorire spirituală a umanităţii, existenţa Shambalei este deplin revelată oamenilor. Aşa va fi în viitorul apropiat.

Sursa: www.yogaesoteric.net http://www.efemeride.ro/

Vezi și :

Miracolul de la Yellowstone

SHAMBALA - înţelepciune şi spiritualitate

joi, 16 mai 2013

Cine au fost hitiţii ?

Hitiţii joacã un rol important în Vechiul Testament, numãrându-se printre grupurile etnice care s-au stabilit în Ţara Canaanului. Indo-europeni, ei întemeiazã cu 2000 de ani înaintea erei noastre un puternic imperiu. Cine erau aceşti hitiţi, de unde veneau şi ce rol au avut ei în istorie?

Hitiţii ne-au oferit destul de multe mãrturii pe baza cãrora sã ne facem o pãrere, ca de pildã multitudinea de scrieri furnizate de bibliotecile capitalei Hattuşaş (Bogaz-Köi). Înainte de stabilirea populaţiei venite din nord în Asia Micã se vorbea în zonã hatti, adicã mai vechea limbã neindoeuropeanã, care în mileniul al II-lea ajunge limba preoţilor şi diplomaţilor. În afarã de hitita cuneiformã, mai avem de-a face şi cu alte limbi, precum hitita hieroglifica, palaita, luwita, ce încã provoacã discuţii filologice aprinse. Pluralitatea dialectelor duce la concluzia cã au existat mai multe valuri de migraţie, punctul de atracţie fiind inima Anatoliei. Ceea ce putem scrie nu este decât o istorie parţialã a marelui imperiu de la Hattuşaş, ai cãrui fãuritori au adus cu ei cuneiformele din Siria şi care în relatiiile cu celelalte puteri le garanta siguranta diplomaticã.

Hattuşaş, situat în bucla Halys, nu ar fi devenit un centru atât de puternic fãrã intervenţiile energice ale regilor hitiţi. Marele cuceritor Sargon este de amintit în povestea hittitã, dar imperiul sãu de sub semnul lui Zababa, zeul sãu tutelar, dureazã puţin. Nepotul sãu, Naram-Sin, trebuie sã facã faţã unei coaliţii de 17 de regi. Dupã prãbuşirea imperiului akkadian se întemeiazã un nou imperiu, supus celei de-a treia dinastii din Ur (~2050-1950) şi mãrginit de Amurru (Siria), ceea ce prilejuieşte relaţii între sumerieni şi hitiţi; de altfel corespund şi sistemele de scriere. Pe de altã parte, Sulghi, al doilea rege din dinastie, înaltã un templu pentru zeii Sullat şi Hanis, ale cãror nume tipic hitite înseamnã “luptã” şi “controversã”. Uzanţa celor doi zei ai dreptãţii poate face referire şi la faptul cã hitiţii au contribuit considerabil la istoria dreptului, asta şi datoritã faptului cã legile hitite sunt mai apropiate codurilor vechi decât este codul lui Hammurabi.

Se pare cã Vechiul Testament are dreptate când citeazã pe hitiţi printre popoarele stabilite în Siria şi în Tara Canaanului, în epoca lui Abraham. Istoria hititã, privitã în ansamblu, pare o luptã continuã pentru acapararea celor douã capete de pod (oraşele Karkemiş şi Alep) spre “secera mãnoasã”, adicã fâşia verde care se întinde din Mesopotamia, prin nordul Siriei, ajungând în Palestina. Hattuşil I consolideazã marele regat al Alepului, pe care fiul sãu Mursilis îl distruge într-o campanie disciplinarã care îl duce pânã în Babilon. Se urmãrea intimidarea populaţiilor de la graniţã pentru a asigura stabilitatea imperiului cu centrul la Hattuşaş. Puterea acestui oraş i-a venit prin moştenire, dupã ce fusese pârjolit şi pustiit de locuitorii oraşului vecin, Kussar.

Vezi și

În ciuda dezastruoaselor începuturi, regii din Hattuşaş s-au considerat mereu urmaşii legitimi ai suveranilor din Kussar. Regele Kussarului, Pithana, precum şi fiul sãu Anittas, procedeazã prin 1800 a.Hr. la crearea unui stat centralizat din oraşele-state. Ei mai cuceresc Nesa, Zalpa, Purushanda şi Zalatiwar. Anittas voia sã fie un suveran de tip oriental, dar obiceiurile de genul parcului zoologic nu s-au putu încetãţeni. Urmaşii lui Anittas rãmân mai departe regii Kussarului, chiar şi Hattuşil, care a ales urmãtoarea capitalã (1680-1650 a.Hr.). acest suveran ne surprinde prin testamentul sãu politic, de o calitate literarã deosebitã şi un stil personal deosebit. Este ca un fel de oglindã a suveranului, o expresie a ceea ce hitiţii înţelegeau prin rege bun şi rãu, a felului în care concepeau educaţia prinţilor. De exemplu, prima calitate este capacitatea de luptã. Apoi, regele trebuia sã lege legãturi doar cu membrii curţii. Modestia şi cumpãtarea sunt la loc de cinste. De notat este cã orãşenii şi ţãranii nu erau pe lista persoanelor respectate de suveran. În schimb, zeii trebuie cinstiţi constant prin ofrande. Singur textul lui Hattuşil ne-ar fi arãtat cã exista o bogatã literaturã hititã, în care regii nu sunt doar asociaţi bãtãliilor, ca în cazul sumerienilor şi asirienilor, dar avem ocazia sã descoperim şi nişte trãsãturi de caracter.

Despre nepotul lui Hattuşil, Mursilis (~1620-1590), se ştie cã a supus oraşul Alep, dupã care a pornit spre Babilon. Lipsesc din epocã cronicile şi tratatele, ignorându-se mai ales motivul asasinatului sãu. Oricum, obiceiul ca regele sã-şi desemneze succesorul se dovedeşte a fi un pericol când acesta nu era fiul cel mare. Spre finele imperiului vechi, Telipinu introduce linia bãrbãteascã directã, punând capãt arbitrariului. Preambulul legii de succesiune este primul document oficial hitit care ne-a parvenit. Telipinu este totodatã şi primul care rege care a semnat un tratat cu statul vecin Kizzuwatna.

Perioada neagrã marcheazã tranziţia cãtre noul imperiu. Orientul Apropiat este cuprins de invazii, printre care şi enigmaticii hicsoşi. La Hattuşaş nu are loc o pãrãsire a tradiţiei, regele Tudhalijas al II-lea urmând politica predecesorilor şi restabilind tutela asupra oraşului Alep cu ajutorul egiptenilor. Dar dezvoltarea regatului Mitanni împiedicã hitiţii sã profite de pe urma anexãrii de teritorii. Nici la vest situaţia nu e mai strãlucitã: acolo se dezvoltã Arzawa, dar nu foarte mult datoritã intervenţiei unor regi hitiţi.

Odatã cu domnia lui Suppiluliuma (1375-1335), Hatti este recunoscut ca mare putere şi inclus în relaţiile diplomatice internaţionale. Suveranul poartã titlul de mare rege. Marii regi se numesc fraţi între ei şi încheie acorduri bazate pe reciprocitate, de la acordul de alianţã pânã la supunerea militarã. Vasalii trebuie sã aparã în fiecare an la curtea din Hatti, iar regii de oarecare importanţã pot trimite reprezentanţi. Între marii regi se schimbã daruri. Întotdeauna la redactarea vreunui contract se ia ca martor o armatã de zei. Nu e doar o simplã formalitate, pentru cã hitiţii chiar credeau cã încãlcarea oferã nu doar un pretext de cotropire adversarului, ci se rãzbunã chiar în propria ţarã, prin apariţia vreunei epidemii. Ceea ce este tipic hitit în tratate este preambulul. Acesta constã în general dintr-un rezumat succint , de obicei stilizat, al tuturor evenimentelor care au precedat semnarea sa. Asta dovedeşte nu numai cã hitiţii aveau simţ istoric, dar şi cã aveau convingerea cã un contract ar putea fi respectat doar dacã se pune în context.

Cronicile hitite trebuie considerate un apel la raţiunea cititorului şi o dare de seamã pentru divinitate. Partenerul contractual este divinitatea protectoare a scribului, care determinã scrierea. Analele se deosebesc de cele egiptene sau babiloniene nu numai prin realismul lor, ci şi prin sentimentul propriei neputinte a cronicarului. Rareori regele îşi atribuie succesele propriilor sale merite, ci se considerã mai degrabã un executant. Şi în anale gãsim tot felul de dialoguri vii, discursuri citate sau corespondenţã povestitã. Şi ce-a de-a treia sursã de care dispunem, corespondenţa şefilor de stat, foloseşte acceaşi tacticã a apelului cãtre raţiune, cuprinzând povestioare, anecdote, scrisori şi divertismente. Între decret, tratat, anale şi scrisori nu existã vreo deosebire fundamentalã. Cel care diferã este stilul scribului, conferind documentelor o valoare deosebitã.

Suppiluliuma este fãrã îndoialã cel mai strãlucit rege hitit, curajos, vioi, hotãrât. Poziţia pe care acesta o creeazã în Siria de nord rãmâne solidã. Cel mai periculos vrãjmaş din est era imperiul Mitanni, cel al huriţilor, de la care hitiţii se pare cã au preluat o dresurã de curte. Din imperiul Hurri nu a rãmas mare lucru, nu atât din vina lui Suppiluliuma cât din cauza disensiunilor interne, dar a fost benefic pentru hitiţi pentru cã din rãmãşiţe a fost creat un stat-tampon faţã de Asiria în ascensiune. La graniţele ţãrii au fost create state prietene şi vasale. Regele hitit nu era însã tipul de suveran care sã acţioneze dupã calcule. Atunci când vãduva lui Tutankhamnon îi cere pe unul din fii ca soţ, acesta amânã decizia, nedoring aventuri ensigure, numai cã Egiptul ia contramãsuri.

Fiul lui Suppiluliuma, Mursilis, restabileşte sãrbãtorile religioase neglijate, pacificã provinciile dizidente, dar continuã şi luptele est şi nord. În vremea sa are loc o epidemie de ciumã, regele fiind lovit şi de afazie nervoasã, ceea ce îi prilejuieşte scrierea de rugãciuni, ca expresie a zbuciumului personal. Analele regelui sunt mai mult justificãri faţã de divinitate. Nu lipseşte vorbirea directã, dar lipsesc originalele comparaţii cu lumea animalã, anecdotele şi exemplele pline de învãţãturã. Evenimentele sunt expuse strict cronologic şi povestirea se bazeazã pe o anumitã schemã, în care se contureazã ce e deosebit şi esenţial.

Dintre toti regii hitiţi, Muwatallis (1306-1282 a.Hr.) ar fi avut cele mai multe motive sã-şi scrie memoriile, dar n-a fãcut-o. In analele fratelui sãu ne apare drept o fire blândã, paşnicã. Si egiptenii au o pãrere bunã despre el. În vremea sa Egiptul era principalul adversar, conflict ce însemna doar un capitol oarecare în istoria agitatã a marilor regate din Asia de vest. Pe la 1300 a.Hr. Sethos I ajunge pânã la Kadeş şi se laudã cu o victorie asupra lui Muwatallis. Dar 14 ani Kadeş rãmâne hitit, şi precarul echilibru probabil cã ar fi continuat dacã Ramses al II-lea nu ar fi atacat în 1286 a.Hr. Urmãrile bãtãliei nu sunt tocmai dovada unei victorii egiptene. Kadeş rãmâne tot la hitiţi şi abia în 1278 a.Hr. se semneazã celebrul tratat între Hattuşil şi Ramses al II-lea.

Dupã Muwatalis mai urmeazã o serie de regi precum Hattuşil al II-lea, Mursilis al III-lea sau Hattuşil al III-lea, dupã care puterea imperiului Hatti ia sfârşit. Tudhalijas al IV-lea ridica sanctuarul de la Yazili-Kaya, expresie a unei înfloriri culturale, dar lipsa de putere a imperiului devine evidentã. La începutul secolului al XII-lea a.Hr. Hattuşaş este ars pânã în temelii. Capitala este distrusã sub sabia popoarelor mãrii, dupã care printre ruine se vor instala frigienii. Dar se opreşte aici istoria hititã? Textele pomenesc de douã ţãri, Malatia şi Karkemiş, pe care le numesc Marele Hatti. Atât de mult nu s-a schimbat situaţia în Asia Micã. Numai vechiul centru al imperiului hitit este ocupat de popoare indo-europene ce înainteazã treptat. Spre sud se extinde o vastã regiune hititã, tabalul. Spre est urmeazã Meliddu, Kumuhu, Gurgum, Samal şi Que, iar spre Siria Karkemis şi Alep. Dacã presupunem cã regii au redactat inscripţiile în hititã pentru populaţie şi nu un grup restrâns de cãrturari, regatele acestea sunt hitite.

Abia în secolul al VIII-lea a.Hr. asirienii reuşesc printr-o serie de campanii rãzboinice sã ocupe întregul teritoriu hitit şi sã transforme vechile regate în provincii. Dar asta nu înseamnã cã dispar cu totul şi hitiţii şi zeii. Se gãsesc corespondente semite pentru bãtrânii zei, iar elemente hitite persistã uneori chiar şi în mitologia greco-romanã. Grecii datoreazã mult hitiţilor, dar cum toatã moştenirea le-a parvenit doar din regiunile mãrginaşe ale platoului antolian, ei au uitat foarte repede cine le-au fost învãţatori.

Autor: Irina-Maria Manea

Referinţe: Mrgarete Riemschneider, “Lumea Hitiţilor”, Bucureşti, 1967.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cine-au-fost-hititii

Gherghiţii şi Hitiţii

Leoaică Anatoliană

În acelaşi timp cu intrarea Guţilor / Gâţilor în Mesopotamia, Hitiţii / Kheti au intrat în Anatolia. Hitiţii au intrat în Anatolia la sfârşitul mileniului III î.C., sincron cu cele ce se petreceau în N Indiei - unde a secat Fluviul Ghargar şi a început perioada ariană - din Mesopotamia (acolo sfârşindu-se atunci Sumerul) iar în Egipt se încheia Regatul Vechi prin criza canibală; întâiul loc de manifestare Hitit a fost Capadochia - vecina Nord Vestică a Sumeriei - cu un panteon individualizat: Hitiţii îşi spuneau şi Nesiţi (prima lor capitală imperială a fost Nysa / Nisa - Nevşehir 38,37 lat. N, 34,42 long. E, în Capadochia - mutată acolo de la Kuşara / azi Alaca Hoyuk 40,14 lat. N, 34,41 long. E). În “Mesopotamia şi tărâmurile biblice”, istoricul Britanic Neil Morris a scris: “La începutul secolului XXIII î.C., Hitiţii - probabil din regiunea Asiei Centrale - au ajuns în Anatolia, invadarea Anatoliei fiind prin NV Mesopotamiei. Hitiţii şi-au construit un regat în Anatolia şi după câteva secole au coborât pe Eufrat spre Babilon - cu gânduri de cuceriri, pentru mărirea imperială - însă războinicii lor s-au întors înfrânţi; fiind un popor războinic, după secolul XV î.C. au revenit spre Mesopotamia. Pe măsură ce Hitiţii s-au mutat în Sud - de-a lungul rutelor comerciale - lângă Deşertul Sirian s-au ciocnit cu Imperiul Egiptean; întâlnirile celor 2 imperii nu au fost tot timpul ostile. În Imperiul Hitit, reginele aveau autoritate deosebită: regina conducea împreună cu soţul său, şi uneori chiar individual”. La Hitiţi, centrul oraşului - geografic, politic şi administrativ - îl constituia fortul, nu templul. Aşezările Hitite n-aveau pieţe centrale, ci totul se petrecea între zidurile curţii de la poartă (negoţ, festivităţi, adunări, etc.); era la fel după cum de exemplu în Troia - aşa cum se ştie şi din Iliada - “sfatul se strângea în curtea din faţa palatului regal”. La Hitiţi zeul porţii era Apuluna / Apollo iar zeul focului era Agni; zeii Hitiţi erau androgini, reprezentaţi în rase lungi şi cu aripi (la fel cum apoi creştinii au reprezentat îngerii). Arheologul Ceh Bedrich Hrozny 1879 - 1953 (cel care a descifrat Hitita) a afirmat că “limba iniţială a proto-Hitiţilor / Hatiţilor - însemnând ‘argintari’ - nu era Indo-Europeană şi era la început scrisă cuneiform; în zonă se mai vorbea Hurita (limbă ne-Indo-Europeană), înrudită cu limba Urartilor / locuitorii vechii Armenii iar limba Hitită, scrisă apoi hieroglific, devenită Indo-Europeană datorită ultimului val Kurgan - consolidată prin înrudirea cu limbile din Caucazul Nord-Estic - a ajuns să se afle în imediata apropiere a Latinei”. În 1924, savantul a mai scris: “La Est de Lacul Galileea s-au găsit o statuie în stil Hitit şi o inscripţie Egipteană, ce pomenea de faraonul Ramses II”: de acolo, Gherghe-seii păstrau legăturile cu ambele imperii. Dr. Ariton Vraciu 1927 - 1987 a scris despre relaţiile dintre Hitită şi Armeană: “nu încape îndoială, armeana s-a dezvoltat cam pe acelaşi teritoriu, unde anterior se afla hitita; interesant de remarcat este - între altele - faptul că întocmai ca armeana, pentru exprimarea unei forme cazuale hitita avea o singură desinenţă, fenomen explicabil prin acţiunea aceluiaşi substrat. De altfel, în cercetarea elementelor ne-indo-europene din hitită o importanţă aparte o are comparaţia cu limbile caucaziene, ce - din punct de vedere al genezei - sunt legate de limbile ne-indo-europene din Asia Anterioară”. Este de ştiut că în răsăritul Anatoliei, zona Armeană era în mare vechime numită Haia (notată Haiassa de Hitiţi), localnicii zicându-şi Hai. În “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris că “s-a remarcat surprinzătoarea continuitate religioasă în Anatolia, din mileniul VII î.C. până la implantarea creştinismului: era consecinţa unei uimitoare vocaţii pentru sincretismul religios. Majoritatea riturilor hitite aveau ca modele tradiţiile religioase hurite; totuşi, creaţiilor geniului hitit - în primul rând arta religioasă - nu le-a lipsit originalitatea. Patronii hitiţilor erau Marea Zeiţă şi Zeul Furtunii, ale căror animale sacre erau leoaica şi taurul. Marea Zeiţă stăpânea Pământul şi Cerul, fiind protectoarea reginelor şi regilor iar zeul hurit / hitit Anu era castrat, aşa după cum au fost zeul El în Ugarit ori mai târziu Uranus, la vechii greci. La început, Zeul Furtunii era închipuit de hitiţi şi călare pe cerb”.

Cu portocaliu Imperiul Hitit

Hitiţii - ca şi alţi Anatolieni - au fost mijlocitori / intermediari între culturile Asiei şi Europei. Când în E Peninsulei Anatoliei au apărut Hitiţii, în N Peninsulei Balcanice au apărut Tracii (Troianii / Teucri - existenţi de la începutul mileniului III î.C. - erau interpuşi între ei, în V Peninsulei Anatoliei; pe atunci, Aheii - strămoşi ai Elenilor - nu existau în S Peninsulei Balcanice). Figurile duble - ca fesele, spiralele duble, topoarele duble, etc. - au fost simboluri ale puterii dublului; de pildă, natura zeiţei-pasăre - existentă şi în Troia I - a fost duală: pe de o parte dătătoare de abundenţă ca “ţesătoarea” vieţii umane şi pe de altă parte apărea în ipostaza morţii sub forma păsării devoratoare de cadavre, un exemplu al dualităţii constituindu-se în emblema Hitită, a Bizanţului ori a actualei Albanii, ca vulturul bicefal. Anatolia mileniului II î.C. a fost împărţită de Gherghiţi şi Hitiţi, centrul Peninsulei fiind dominat de Imperiul Hitit, în jur - pe coaste - având teritoriile Gherghiţilor: în SV - la întâlnirea Mărilor Egee şi Mediterană - erau Karkianii / Carianii, în NV, la Marea Marmara, erau Karkişa / Troianii şi în N, la Marea Neagră, erau Kaşkianii (la răsărit existând Huriţii - Mitanii erau o populaţie Hurită / Huriană - cu albastru pe harta următoare):

Trebuie ştiut că în general coastele Anatoliei au fost dominate de Gargari în mileniul III î.C., de Gherghiţi în mileniul II î.C. şi de Greci în mileniul I î.C. De exemplu, toponimia N Turciei a păstrat denumiri ca: Gherghen / Gergen 41,12 lat. N, 33,07 long. E, Ghergoze / Gergoze 41,53 lat. N, 33,38 long. E, Ghergheci 40,37 lat. N, 37,42 long. E (azi Guzelce), Karga 40,34 lat. N, 32,57 long. E, Karga 40,53 lat. N, 32,57 long. E, Karga 41,07 lat. N, 36,03 long. E, etc. Profesorul Britanic Robert Matthews în 2004 a observat că populaţia Anatoliană Gasga / Kaska - indicată de genealogul Georgian Cyril Toumanoff în 1967 ca înrudită cu cea Gorghiană /Colchiană, cu cea din Capadochia şi cu cea Troiană - a fost atestată istoric prin documente, însă nu şi arheologic (conform unor interpretări Româneşti, Gesii din Anatolia, notaţi acolo Geska / Kaska, erau aceiaşi cu Geţii din Valea inferioară a Dunării) aceasta datorită pervertirii Hitite s - r, Garga ajungând notat Gasga, ca de pildă la Zalpa / Zalpuwa 41,44 lat. N, 35,57 long. E în secolul XVII î.C., unde era venerat Sius, părintele cerului / ulterior Zeus în Greacă şi în secolul XV î.C. la Nerik / Narak 41,12 lat. N, 35,25 long. E, pe drumul de la Ninive / Mosul la Marea Neagră; Hattuşa, la jumătatea distanţei dintre Munţii Taurus şi Marea Neagră - găzduind o colonie comercială a vechilor Asirieni - a fost lărgită de Hitiţi şi transformată în capitala lor. Kaskianii / Garga-nii cultivau grâne, se ocupau cu ţesutul şi creşteau porci, fiind adversari de temut ai Hitiţilor, mai ales în perioadele de foamete (cauzate de invaziile lăcustelor, datorită secetelor, etc. / atunci devastându-le principalele aşezări, inclusiv capitala, de exemplu faraonul Amehotep III, auzind de ei, fiind determinat să-i ceară conducătorului Hitit Tarhunta-Radu facilitarea trimiterii de asemenea mercenari). Pe atunci, Ţara Teucrilor era denumită Karkisa / şi la Hitiţi consoanele G şi K erau interschimbabile (în Europa acum, Basca, Estona, Fineza, Lapona, Maghiara şi Turca nu-s limbi Indo-Europene; Hitita a fost una din cele mai vechi limbi Indo-Europene scrise). După cum a relevat lingvistul Danez Holger Pedersen 1867 - 1953, în Hitită la “Cineva” i se spunea “Kuelga” (dar şi “Kuelqa” / “Kuelka”); când Hitiţii căpătau ceva, ziceau că au primit de la “Kuelga” (o rezonanţă interesantă cu Gherga). Când Hitiţii s-au stabilit în spaţiul MicroAsiatic, nu cunoşteau scrierea (cu scribi Huriţi au adoptat scrierea cuneiformă). Analele Hitite Tudhaliya au menţionat independenţa Karakisa de Hitiţi, care împreună cu aliaţii Kariani / Cariani şi alţii - opuşi imperialiştilor Hitiţi - formau în secolul XIV î.C. Confederaţia Assuwa, adică “Liga Asiatică” (Asia n-a fost singurul termen receptat în vocabular datorită Hitiţilor: “basileus” - termenul Grec pentru rege - provenea de la numele prinţului Ghergar Biyassili, care conducea Garga-miş /Karkemiş pentru Hitiţi la începutul secolului XIV î.C., după cum a consemnat tratatul dintre împăratul Mitan Mattiwaza şi împăratul Hitit Subbiluliuma). În 2009, Dr. Teodor Gheorghiu - profesor universitar la Facultatea de Arhitectură din Timişoara - în “Aşezări umane, repere teoretice şi istoria timpurie a Orientului Mijlociu şi Apropiat” a scris: “O situaţie interesantă s-a constatat în zona de influenţă troiană, unde - la Beycesultan - după o evoluţie relativ lentă a habitatului, în secolul XIX î.C. a apărut un mare palat (probabil al regelui Arzawa), organizat în jurul unei curţi interioare, prefigurând modelul palatelor minoice de la Cnossos, Phaistos, etc. / la sfârşitul secolului XVII î.C., palatul a fost distrus de Hitiţi”. Palatul - aflat pe cursul superior al Meandrului, în regiunea Gherghiţilor - a fost primul din lume având încălzire cu aer fierbinte prin conducte în pardoseala ridicată la aproape un metru de la sol; la una din intrările sale exista un bazin unde cei care ajungeau să-şi prezinte omagiile trebuiau să se spele, înainte de a pătrunde în curte. Regatul Arzawa la început cuprindea Caria şi Lidia (regiunile din S şi N Meandrului), după atacul Hitit acelea revigorându-se în Liga Asiatică / Confederaţia Assuwa - cu capitala la Efes - de asemenea ostilă Hitiţilor. În Anatolia, Imperiului Hitit i se zicea Khatti / Ghati (notat Kheta de Egipteni): a fost leagăn Ghet (al Geţilor - oamenii pământului - care după Războiul Troian au ajuns masiv în Bazinul Dunării); anterior, primii nobili Ariani în N Indiei au fost din categoria Khattiya / Khattyio, acolo gospodăriei ţărăneşti / fermei zicându-i-se “kheti” - o derivaţie din Khatti, în limba Prakrit - ceea ce a dus la termenul “kşatrapa” / “satrap” al conducătorului, de fapt cu înţelesul iniţial de cultivator / agricultor. Amestecul dintre Ghergarii Caucazieni şi populaţia Gută din Mesopotamia a condus la formarea populaţiei Ghesă / Gesă pe coasta Sudică / Anatoliană a Mării Negre la începutul mileniului III î.C., la formarea populaţieiGhetă / Getă pe coasta apuseană a Mării Negre la sfârşitul mileniului II î.C. şi la formarea populaţiei Gheră / Geră pe coasta Nordică a Mării Negre în mileniul I î.C.; pe de altă parte, amestecul dintre Ghergarii Caucazieni şi Gherii din Nordul Mării Negre a condus la formarea populaţiei Vikingo-Rusă de Gargari / Gardari în mileniul I. (Evoluţia segmentului Gut - Getul - Get - Got a fost din populaţia Gută în mileniul III î.C. în Mesopotamia - Caucaz - Anatolia până la populaţia Ghesă / Gesă, ramura Ghetulă / Getulă în Sahara mileniului II î.C., Gheţii / Geţii din Bazinul Dunării în mileniul I î.C. şi Goţii în N European, la începutul mileniului I; după Războiul Troian - în care Hitiţii nu au fost aliaţi cu Aheii - în amestecul populaţiilor respective a fost şi o însemnată cotă Hitită, urmaşii Hitiţilor împreună cu urmaşii Troianilor şi urmaşii celor din N Canaanului existând organizat până în secolul VIII î.C. mai ales în Regatul Garga-miş din SE Anatoliei).

Patroana Garga-miş / Karke-miş era Kubaba / Ku-Baba / Sibila (Gherghiţia pentru Anatolieni), fostă conducătoare Sumeriană şi distinsă zeiţă Huriană, portretizată într-o robă lungă, cu o oglindă sau rodie în mână / preluată ulterior şi de Frigieni cu numele Kibela / Cibela, însă fără acel aspect oriental al său; istoricul Britanic Arnold Toynbee a scris: “Civilizaţia hitită - ca şi civilizaţia siriacă de mai târziu - a fost o mlădiţă a civilizaţiei sumeriană. Cultul Cybelei - al Marii Mame anatolice - ar putea fi considerat ca o contribuţie a societăţii hitite, însă analiza antecedentelor îi găsesc obârşia în lumea sumeriană sub numele de Nanna / Iştar, înainte de a se fi statornicit la Pessinus în Asia Mică sub numele de Cybele - sau la Hierapolis / Pamukkale sub numele de Dea Syra - ori ca Pământul Mamă al străvechilor credincioşi de limbă teutonică prin vreo dumbravă de pe o insulă sfântă din Marea Baltică sau din Marea Nordului”. Karke-miş / Garga-miş s-a dezvoltat mult în mileniul II î.C. datorită comerţului cu lemne de construcţie din Anatolia către Mesopotamia. Pe atunci, întreţinea strânse relaţii comerciale şi cu Ugarit, existând un tratat între ele; la mijlocul acelui mileniu Egiptul, în cea mai mare extindere a sa, a ajuns acolo: Eufratul curgând opus faţă de Nil (de la N către S, nu de la S către N ca Nilul) a provocat uimire, cele 2 fluvii fiind cele mai mari ape curgătoare ştiute de către faraon. În confruntarea dintre Imperiile Egiptean şi Hitit din 1274 î.C. - laKadesh / Qadeş, terminată indecis - Gherghiţii au fost însemnaţi aliaţi ai Hitiţilor (după acea bătălie s-a dus vestea şi despre bogaţia concretă a Gherghe-seilor din Canaan printre Evreii din Egipt conduşi de Moise, care s-au îndreptat la sfârşitul acelui secol spre teritoriul respectiv ca fiind “pământul făgăduit / promis” lor încă de înaintaşul Avram). În Imperiul Hitit pentru prima oară în lume s-a utilizat fierul (modul prelucrării sale s-a răspândit în lume după dezorganizarea AnatolieiGherghiţilor şi Hitiţilor - sub forma Epocii Fierului - India valorificând atunci cel mai bine acel metal). Antici ca Platon şi Diodor Sicul 2:22 au consemnat că Priam - ultimul rege al Troiei - era vasal puternicilor Asirieni, în schimbul tributului achitat având ajutor din partea acelora în Războiul Troian: “10000 de Etiopieni şi 10000 de luptători din Susiana / Susa din fostul Elam, împreună cu 200 care de luptă, sub conducerea generalului Memnon” (care îi era nepot = fiul fratelui său). Asirienii au menţionat Kaskianii şi în timpul lui Sargon II - adică secolul VIII î.C. - iar în Iranul Medieval, nomazii Ghaşgai / Qashqai erau ştiuţi ca provenind din Turcia, existând pe Drumul Mătăsii până în N Pamirului, în Kaşgar / China (unde la începutul mileniului I conduceau Cuşanii / Kuşanii din Gherghi-stan). În 1914, Finlandezul Knut Tallqvist a studiat numele personale în mileniile III - I î.C. din zonă, arătând: “Karka, Kurka, Gurg însemnau aceleaşi cu Karkara, Qarkasia, Karkaşi, Garga-miş, Kargi, Kurku-pa, Gurgumu, Krqqa. Exista o diferenţă în terminaţiile Mitano-Hitite: cele cu ‘ş’ nu se găseau în Anatolia (numele Mitane erau influenţate Indo-Iranian)”. Hitiţii au dispărut datorită răscoalelor / războiului civil de după Războiul Troian (în care Gherghiţii de pe coaste, plus “oamenii mării” - printre care şi piraţiiGherga - au fost implicaţi: atacaţi de Eleni dinspre SV, Gherganii din V Anatoliei s-au răspândit şi spre SE). După Războiul Troian - ce a dus nu numai la distrugerea Troiei, ci şi la dezmembrarea Imperiului Hitit - în SE a rezistat Federaţia Anatolienilor / Biblia i-a numit Hetei, în care un stat a fost Karga şi ultima mare cetate a sa a fost Karke-miş / Garga-miş de pe Eufrat, ştiută apoi şi ca Cerablus, integrată în 717 î.C. de Sargon II în Imperiul Asirian (conducătorul său Pisiri a fost deportat în Asiria; apoi, la începutul secolului VI î.C., în susul Eufratului a fost înfiinţată de către conducătorul Armean aşezarea Ghergher 38,01 lat. N, 39,01 long. E, în jurul castelului său regal). Printre altele, vecina formaţiune statală Gurgum din coaliţia Anatoliană, având capitala la Ghermanikeia / Maraş 37,35 lat. N, 36,56 long. E, i-a rezistat lui Sargon II până în 711 î.C., când a fost inclusă în Imperiul Asirian. În secolul I î.C., N Canaanului şi Siria erau conduse de Armeni (când au năvălit Romanii), apoi zonele rămânând tot sub influenţă Armeană, încheiată în secolul VII, odată cu ocupaţia Arabă. În 2005, cercetătorul Grec Makripoulias Christos a scris: “În secolul VII, Arabii au denumit la plural creştinii din Gurgum caDjaradjima; fiind la limita Imperiului Bizantin, războinicii săi - cu baza pe Muntele Lukkam - ştiuţi de Arabi ca ‘Mardaiţi’ (însemnând luptători de gherilă) erau foarte periculoşi prin raidurile făcute, ceea ce i-a determinat pe Arabi să le plătească tribut. Începând cu secolul VIII, Imperiul Bizantin şi-a consolidat flota staţionată de-a lungul coastelor Ciliciei şi Liciei, ceea ce a determinat ca până în secolul Xcirca 12000 de localnici să se mute acolo (de altfel, mulţi marinari încă din secolul IX au început să rămână prin Epir, Insulele Cefalonia şi Sicilia, etc., ceea ce a dus la afectarea compoziţiei etnice din SE Anatoliei, căci în mutarea spre apusul Imperiului Bizantin li s-au alăturat şi 18000 de membri ai familiilor)”. Este de observat că numele de Mardi - populaţie Hircană / Ghergană - poate fi apropiat de Mardonius / comandantul militar al Perşilor în 479 î.C. (nepotul împăratului Darius).