Enigmatic History

duminică, 2 septembrie 2012

Miracolul de la Yellowstone

Minunea geologică care ar putea şterge SUA de pe hartă. „Distrugerile ar fi totale”

Foto: waterencyclopedia.com/ CNN
Este greu să nu ai un sentiment de veneraţie atunci când te afli în mijlocul Parcului Yellowstone din SUA. Cel mai cunoscut gheizer din Yellowstone, Old Faithful, îşi aruncă apa către cer. Albastrul şi verdele apelor geotermale par să aparţină unei lumi extraterestre. Munţii falnici care îmbrăţişează parcul le oferă adăpost animalelor sălbatice.

Însă sub frumuseţea parcului Yellowstone se află un vulcan imens, suficient de puternic pentru a distruge întreg teritoriul Statelor Unite şi care ar putea schimba întreaga lume.

" Yellowstone este un supervulcan. Este pur şi simplu mare”, spune geologul Hank Hessler. Erupţia unui supervulcan nu suportă comparaţie cu cea a unui vulcan obişnuit.

Pe 18 mai 1980, vulcanul St. Helen din nord-vestul Statelor Unite a erupt ucigând 57 de oameni şi eliberând un kilometru cub de cenuşă. Potrivit geologilor, prima erupţie a supervulcanului din Yellowstone ar fi avut loc în urmă cu 2,1 milioane de ani şi ar fi avut o putere de 25.000 de ori mai mare decât erupţia vulcanului St. Helen.

Caracteristicile unui supervulcan nu sunt unele tipice. Supervulcanii au caldere, depresiuni vaste de dimensiuni kilometrice. Aceste depresiuni s-au format în urma unor erupţii de proporţii.

Vezi și

Geofizicianul Bob Smith, şeful Observatorului Yellowstone de la Universitatea Utah, a denumit zona „o calderă care respiră”. El consideră că Yellowstone este mai mult decât un supervulcan. „Prefer să folosesc termenul de „hotspot” (loc fierbinte) pentru că desemnează o zonă activă din punct de vedere seismic”, explică Smith, citat de CNN.

Echipa condusă de Bob Smith a instalat senzori în jurul parcului pentru a detecta şi înregistra toate mişcările telurice. Senzorii l-au ajutat pe Smith să-şi dea seama cu ce are exact de-a face. La numai opt kilometri de scoarţa terestră, există un rezervor de piatră şi magmă. Sub acest rezervor, se află o pătură imensă (57.000 de kilometri cubi) de materie fierbinte, „combustibilul” care alimentează toate gheizerele din Yellowstone.

Ce s-ar întâmpla dacă toate aceste elemente ar exploda? Dacă vulcanul ar erupe? Atât Smith, cât şi alţi oameni de ştiinţă au formulat diverse teorii pe această temă.

„Distrugerile ar fi totale şi nu ar putea fi măsurate” spune cercetătorul. Înaintea supererupţiei, cutremure extrem de puternice ar zgudui zonele apropiate, până când o explozie uriaşă ar şterge pur şi simplu Yellowstone de pe hartă.

După erupţiile iniţiale, nori de gaz şi piatră ar arde tot ce le-ar sta în cale, cu temperaturi care ar putea atinge sute de grade Celsius. Cenuşa ar acoperi vestul Statele Unite, ar paraliza complet traficul aerian şi ar afecta aprovizionarea cu alimente la nivel mondial. 87.000 de suflete ar muri instantaneu.

Cu o asemenea catastrofă în minte, toţi oamenii îşi pun o singură întrebare:“ Când va avea loc următoare supererupţie?” Cele trei erupţii aleYellowstone-ului au avut loc la distanţe de aproximativ 800.000 de ani, aşa că oamenii au început să speculeze că o astfel de catastrofă ar fi iminentă.

În 2004, Smith a observat că pământul a început să se ridice, coborând apoi în 2010. Era ca şi cum supervulcanul ar fi respirat.

Cu toate acestea, omul de ştiinţă precizează că nu există absolut nici un motiv de panică. „Noi creăm scenarii. Nu avem suficiente informaţii încât să stabilim un tipar în acest sens”, explică Smith.

miercuri, 18 iulie 2012

Povestea Troiei

Troia

Copán a intrat treptat în anonimitate, dar alte oraşe pierdute au suferit morţi violente. Poetul orb Homer a spus povestea Troiei, măreţul oraş-stat culcat la pământ când Menelaus, regele Spartei miceniene, a căutat răzbunare.

Menelaus a creat coaliţia grecilor împotriva lui Paris, prinţul troiam care a răpit-o pe Elena (frumoasa soţie a lui Menelaus). La sfârşitul poveştii lui Homer, grecii se ascund într-un cal de lemn şi distrug Troia, iar Elena este trimisă pe o corabie în Grecia.

Vechile poveşti ale lui Homer nu au fost nimic mai mult decât nişte legende până în 1865, când arheologul englez Frank Calvert a plecat pe drumul vechilor indicii până în Hisarlik, Turcia.

El a săpat câteva şanţuri şi a descoperit artefacte care l-au convins că era pe urmele eroilor lui Homer. Descoperirile iniţiale al lui Calvert şi-au pierdut curând din relevanţă, când a făcut echipă cu impetuosul arheolog amator german Heinrich Schliemann.

Schliemann a căutat printre artefacte şi sedimente din aşezări mai târzii, cu o îndemânare şi o repeziciune care l-au lăsat fără cuvinte pe Calvert. El chiar a încercat să readucă în actualitate frumuseţea Elenei din Troia, îmbrăcând-o pe tânăra lui soţie în aur şi bijuterii descoperite la site. Dar cu toată lipsa lui de consideraţie, Schliemann a găsit suficiente dovezi pentru a convinge lumea că Troia a fost găsită.

Studii şi excavaţii arheologice mai recente au confirmat că situl este la fel de probabil să fi fost vechiul câmp de bătălie unde Ahile a fost rănit la călcâi, Odiseu şi-a pierdut calea, iar Hector a aflat că un car de luptă poate impune rezistenţă.

Vezi și

Knossos

Homer nu a fost singurul grec cu poveşti despre oraşele pierdute. În 360 î.Hr., Platon a scris despre Atlantis. Filosoful spune că, în ciudat faptului că Atlantis a cucerit numeroase pământuri, el a fost ruinat într-o singură zi şi noapte.

Nimeni nu a dovedit dacă Atlantis a existat sau nu, sau cărei civilizaţii a aparţinut. Unul dintre principalii competitori a fost civilizaţia Minoan din Creta, care a fost distrusă într-o sigură zi dezastruoasă. Minoanii, numiţi după regele lor Minos, au condus în zona mediteraneană, în timpul Epocii de Bronz. Dar în al doilea mileniu î.Hr. un vulcan din insula apropiată Santorini a dezlănţuit una dintre cele mai puternice erupţii din istorie. Suflul erupţiei şi valurile de lavă au demolat capitala Knossos şi au inundat fermele de pe insulă.

Minoanii nu şi-au mai revenit niciodată, dar memoria lor a persistat în regiune. Romanii şi-au amintit insula drept casa lui Minos şi au fabricat monede ce îl înfăţişau pe Minotaur, mitologica creatură jumătate om, jumătate taur, care l-a urmărit pe Theseus în labirintul lui Minos.

Până în vremurile moderne şi civilizaţia s-a pierdut în labirintul timpului, până când Arthur Evans, jurnalist şi cărturar englez a apărut în scenă la începutul anilor 1900. Înainte de a putea începe să sape, Evans a trebuit să ajute la restabilirea păcii între populaţile musulmane şi creştine din Creta, în timp ce insula se lupta pentru a obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman. Evans şi-a folosit influenţa ca jurnalist pentru a critica făţiş masacrele pe care fiecare parte le săvârşea şi a determinat Imperiul Britanic să intervină pentru a stabili ordinea.

Odată ce vărsarea de sânge s-a încheiat, muncitorii lui Evans au dezvelit o amănunţită reţea de camere de lucru, apartamente de locuit, spaţii de depozitare şi centre administrative. Complexul este înfrumuseţat cu excepţionale fresce colorate. Şcoala Britanică din Atena oferă un tur virtual al sitului.

Oraşele pierdute

Regiunea Mesopotamiei a fost la vremea sa o adevărată pepinieră de idei şi invenţii, care au contribuit decisiv la progresul umanităţii. Iată câteva dintre motivele care i-au favorizat ascensiunea.

Marile oraşe mesopotamiene se pare că s-au dezvoltat întrucât agricultura putea susţine mult mai mulţi locuitori decât avea nevoie pentru a funcţiona. Deja în jurul anului 7500 î.Hr. sumerienii învăţaseră să adapteze plante şi grâne sălbatice. Iar când fermierii inventivi au început să sape canale pornind de la râu şi să creeze practic primul sistem de irigaţii din istorie, surplusul de hrană a explodat, permiţând oamenilor să se ocupe şi de altceva decât agricultură.

Oraşele mesopotamiene ofereau un sentiment de sigurantă. Câmpiile străbătute de râuri nu furnizau nicio apărare naturală şi se aflau la cheremul jefuitorilor. Prin anul 4000 î.Hr., sumerienii au început să se organizeze într-o formulă cu totul nouă - oraşele-stat. Materialul principal îl reprezenta cărămida din argilă uscată la soare, cu care sumerienii au construit ziduri imense. Cu cât oraşul era mai mare, cu atât cetăţenii se puteau apăra mai bine, graţie avantajelor demografice şi resurselor. Apar astfel “metropolele” antice.

Inventarea scrisului şi a calendarului

S-a elaborat limba scrisă, dar nu de către preoti sau poeţi, ci mai degrabă de către colectorii de taxe. Pe măsură ce oraşele se dezvoltau, era nevoie de evidenţa plăţilor populaţiei, sub formă de taxe. Pe tăbliţele de lut, oficialii au desenat pictograme numeroase, unele înfăţisând porci, capre şi saci de grâu. Prin 3300 î.Hr., sistemul de scriere a ajuns undeva la 700 de caractere, care cu timpul s-au transformat în simboluri pentru sunete. Odată cu inventarea scrisului, cunoştinţele s-au transmis din generaţie în generaţie.
Ce se petrecea în comunitate trebuia măsurat şi cântărit. Comerţul, taxele şi ştiinţele cereau standarde unitare pentru chestiuni precum greutatea, durata, distanţa etc. Pentru a atinge obiectivul, sumerienii au introdus sistemul de măsurare cu 60 de unităţi, pe care noi l-am păstrat până azi, măsurând de pildă ora ca 60 de minute. Pentru a ordona zilele, au împărţit anul în 12 luni, după fazele lunii, punând astfel bazele calendarului.
Primii negustori pe distanţe lungi au pus bazele rutelor comerciale din şi spre Mesopotamia. Chiar dacă oraşele abundau în grâne, existau carenţe extraordinare de materii prime, mai ales metale. Sumerienii au creat asadar drumurile comerciale către Egipt, Afganistan, Anatolia şi Arabia. Negustorii achiziţionau de toate, de la cupru şi aur până la granit şi lemn, plătind în produse agricole.

Legislaţia şi primul imperiu

Regiunea a progresat şi datorită redactării legislaţiei. “Un om care ucide un alt om trebuie el însuşi să moară”, scria în legea regelui Ur-Nammu, în jurul anului 2100 î.Hr. Ur-Nammu domnea în oraşul Ur, care se dezvoltase atât de mult încât era nevoie de reguli standardizate pentru reglementarea comportamentului cetăţenilor. Era primul text judiciar din istorie, redactat pentru ca cetăţenii să nu aibă îndoieli în privinţa pedepselor prevăzute pentru diverse fapte, de la sexul cu sclavii altuia până la omucidere.
Tot pe plaiurile mesopotamiene a apărut primul imperiu, sub sceptrul unui rege nemilos. În nord locuiau akkadienii, care au trăit în pace cu sumerienii cărora încercau să le urmeze progresele, asta până când, în 2350 î.Hr., Sargon I a decis să îşi depăşească statutul de rege între mulţi alţii. Subjugând oraşele din nord, a făurit primul imperiu al lumii. Sursa: historia.ro

În căutarea oraşelor pierdute

27 iunie 2012

Prima pagină, Top CĂLĂTORII, Turism

Să-ţi croieşti drum prin junglă în căutarea oraşelor pierdute a devenit deja o „tehnică” depăşită. Acum, o echipă de la University of Houston a dezvoltat o altă modalitate de a cerceta prin frunzişul dens pentru a găsi semne ale ruinelor ascunse.

Echipa a folosit sistemul de detectare a luminii şi pătrundere în adâncime bazat pe laser (LIDAR) pentru a găsi ruinele acoperite de pădure din estul Houndurasului.

Vezi și

La Ciudad Blanca

În 1526, conchistadorul Hernán Cortés a auzit poveşti despre un oraş alb, la Ciudad Blanca, ascuns în pădurile din Hounduras. Exploratorii au cercetat sute de ani pădurea numită La Mosquitia, dar fără a obţine nimic. Sistemul LIDAR ar fi putut descoperi ceea ce generaţiilor de căutători de comori le-a scăpat.

Sistemul a folosit mai mult de patru bilioane de impulsuri laser pentru a localiza La Mosquitia, cea mai extinsă zonă de pustietate din America Centrală. Imaginea arată ceva ce seamănă cu o curte centrală înconjurată de edificii.

Nimeni nu s-a aventurat în acea zonă pentru a confirma observaţiile. Şi dacă acesta chiar este legendarul oraş, nimeni nu ştie nimic altceva despre misterioasa structură, decât că… există.

Aşa că se pare că zilele lui Indiana Jones nu s-au terminat încă. Mai este încă de lucru pentru cei care vor să plece în căutarea oraşelor pierdute. Iar de-a lungul istoriei, arheologii, exploratorii şi hoţii au cutreierat prin sălbăticie, cu o dorinţă nestăpânită de a le da de urmă. Vezi Sursa Aici

Copán

Pe cealaltă parte a Houndurasului, din ruinele descoperite recent, s-a desprins ideea că maiaşii au construit Copán, un oraş pe care unii oameni îl numeau Athens of Mesoamerica, pentru spelndidele sculpturi.

După 2000 de ani de ocupaţie, structura politică a oraşului s-a prăbuşit, în anii 800 î. Hr., posibil datorită suprapopulării şi a colapsului mediului ambiant. Mostrele analizate arată că fermele din jurul oraşului au alunecat, sfârşind în râpele ce înconjurau oraşul. Astfel, coastele au devenit dezgolite şi vulnerabile eroziunii şi alunecărilor de teren.

Zona nu a fost niciodată complet abandonată, dar multe dintre statuile fin sculptate au căzut şi au fost îngropate în sedimentele din râul învecinat. Unele dintre acestea au acum cicatrice în zonele în care au fost răzuite de plugurile localnicilor care au continuat să lucreze pământul.

Alte pietre sculptate din regiune au fost refolosite ca materiale de construcţie pentru casele fermierilor locali.

Fosta frumuseţe a oraşului a fost uitată cu desăvârşire după cucerirea spaniolă. Câţiva exploratori au răspândit, în sec. al XIX-lea, poveşti despre complexele opere de artă, printre care şi scriitorul şi diplomatul John Lloyd Stephens şi ilustratorul Frederick Catherwood. Cartea lor “Incidents of Travel in Central America, Chiapas and Yucatán” a ajutat la popularizarea ruinelor şi la transformarea lor într-o destinaţie turistică globală.

În timp ce explora regiunea, Stephens se pare că a cumpărat ruinele din Copán pentru 50 de dolari, deşi nu şi-a fructificat niciodată investiţia.